Estetica trupelor Dead Can Dance și Irfan te trimite în Grecia Antică
Feed/Culture

Estetica trupelor Dead Can Dance și Irfan te trimite în Grecia Antică

Dead Can Dance și Irfan

Antichitatea a fost dominată de cultura orală, astfel că multe dintre descoperirile sau produsele schimbului intercultural au fost conservate prin viu grai.

În Grecia Antică, muzica era unul din nucleele informaţionale care nu doar că definea dorinţele celor din societate, dar descria şi aspectele morale şi imorale ale oamenilor. Inclusiv literatura era transmisă prin intermediul muzicii, motiv pentru care nici nu avem prea multe izvoare scrise. Nici măcar despre sistemul de notare al muzicii nu ştim prea multe, cu excepţia unicului fragment muzical păstrat integral, Epitaph of Seikelos, inscripţionat pe o coloană din marmură care datează din 200 î.Hr.

Una din trăsăturile dominante ale culturii digitale este tocmai posibilitatea de a crea un melanj între istorie şi tendinţele contemporaneităţii. Drept urmare, muzicienii introduc tehnici şi teme antice în compoziţii moderne, la care adaugă instrumentele de care dispune cultura actuală prin intermediul tehnologiei.

Trupe ca Dead Can Dance (foto) şi Irfan utilizează în propriile compoziţii tehnici vocale şi instrumentale specifice Greciei Antice deşi astfel de informaţii au fost doar parţial recuperate de teoreticieni, prin reconstituirea modului de notare muzical.

În absența unui cronometru, grecii antici creau ritmul în funcţie de lungimea silabelor unui text, iar melodia era indicată prin semnele plasate deasupra vocalelor. Apoi, în arta vizuală regăsim numeroase scene în care apar reprezentate lira, flautul, harpa şi aulos (un soi de fluier dublu). Acest lucru confirmă care erau instrumentele populare, atât în cadrul ceremoniilor, cât şi în viaţa de zi cu zi, fiindcă muzica era o rutină în Grecia Antică şi însoţea inclusiv munca la câmp sau activităţile domestice din interiorul casei.

În cazul trupelor ca Dead Can Dance şi Irfan, electronicul şi acusticul fuzionează pentru a crea o estetică eclectică inspirată din muzica antică greacă. Integrarea moştenirii culturale nu este o simplă componentă exotică introdusă pentru varietatea compoziţiilor muzicale. Inspiraţia presupune în special o revitalizare a tradiţiilor şi o aducere în prezent a ceea ce ar fi nucleul culturii şi al civilizaţiei, oralitatea.

Muzica acestor trupe urmează principiile armonice şi sistemele de tuning vocal sau instrumental dezvoltate în Antichitate. Pe de o parte, muzicienii urmează teoria legilor armoniei fundamentată de Pitagora, dar par să ţină cont şi de faptul că urechea este cel dintâi judecător al muzicii, fără a fi nevoie de o cunoaştere a sistemului complex al armonicii.

Atât numele pieselor şi al albumelor, cât şi conţinutul propriu zis, instrumental sau vocal, este preponderent de inspiraţie greacă antică şi bizantină. Din punct de vedere tematic, versurile acoperă rituri şi ritualuri străvechi, reinterpretează legende, tradiţii şi practici spirituale, ba chiar descoperim o întoarcere la filosofie; muzica este considerată în continuare o artă dominată de apolinic şi dionisiac. Aşadar, muzica devine fluxul dintre suprimarea pasiunilor umane, deci cu rol moral şi educaţional şi componenta cathartică.

Cele două trupe pun în scenă ritualurile specifice anotimpurilor, acţiunile zeităţilor agrare şi aduc în versuri numeroase referinţe simbolice pe care le susţin prin instrumente şi tehnici vocale antice. Atunci când sunt reproduse în limbi cunoscute, piesele se referă la societate şi religie, la superstiţie şi teme care influenţau cultura greacă, de la sectorul politic sau religios la cel medical sau social.

În cazul Dead Can Dance, Brendan Perry susţine trăsăturile muzicii din Grecia Antică prin storytelling, iar Lisa Gerrard prin glossolalia, o practică foarte întâlnită în cultele şi ritualurile religioase, prin care erau comunicate mesajele divine.

Irfan urmează aceleaşi tehnici și subliniază faptul că silabele fără înţeles care compun versurile nu sunt decât limba mistică prin care se manifestă divinitatea.

Din punct de vedere instrumental sunt înviate tradiţii, deoarece sunt folosite în continuare instrumente ca harpa, flautul, lira etc. Însă pentru a reproduce sunetele din aceste tărâmuri de demult sunt utilizate şi instrumente de percuţie, adesea originare altor culturi.

De asemenea, trupele fac sampling pentru a introduce în muzică sunete ale animalelor, ale naturii (ploaie, vânt, tunet), la care se adaugă coruri şi mantre ce reproduc invocaţiile specifice celebrării naturii. Aşadar, ritmul, tehnicile vocale şi instrumentale, precum şi temele abordate reuşesc să creeze o fuziune electro-acustică ce aduce laolaltă Antichitatea şi prezentul. Este creată o atmosferă mistică, visătoare, hipnotică şi transcendentă, iar asta numai prin amestecarea tehnicilor vechi cu cele dezvoltate de tehnologie.

În prezent, muzica păstrează în egală măsură componenta cathartică şi pe cea apolinică și rămâne o formă de artă complexă care descrie numitorul comun al umanităţii. Faptul că artiştii reinterpretează sau utilizează în muzica lor tehnici vocale şi instrumentale din alte epoci dovedeşte că nu ne putem despărţi de tradiţie.

Prezentul ne-a secţionat spiritual și pune accent mai mult pe civilizaţie decât pe cultură. De aceea, întoarcerea la origini este astăzi mai dezirabilă ca oricând, iar asta dovedeşte că muzica este o formă de revitalizare prin care ne putem întoarce cu uşurinţă la arhetipuri.

Ca medium prin care sunt comunicate mesaje vindecătoare, muzica este un vehicul important de recunoaştere a tradiţiilor prin încrucişarea culturilor, iar proiecte ca Dead Can Dance şi Irfan confirmă cel mai bine asta.

Cred că putem spune că rolul muzicii este la fel de relevant astăzi ca în Grecia Antică, deşi în prezent muzica evocă mai degrabă aspiraţiile omului modern de a se reconecta la rădăcinile propriei culturi şi la cele ale umanităţii.

*text: Carla Francesca Schoppel