Deutsche Telekom - erleben was verbindet
Electronic Beats Romania
Paula Rusu

Interviu cu Paula Rusu

Prima mea amintire cu ilustratoarea/grafic designer Paula Rusu este din 2010, din superbul magazin de muzică Off The Record, de unde eu îmi cumpărăm la vremea respectivă doza de indie rock. Apoi în următoarea perioada ne-am tot intersectat prin club Control la diferite evenimente, pe unde Paula punea și muzică.

Circa 2015 m-au lovit ilustrațiile ei excelente pentru festivaluri, ong-uri precum Greenpeace și Funky Citizens, dar și branding și vizualuri pentru clienți corporate. Paula are în portofoliu branduri interesante, firme de curierat, bănci, producători IT de programe de securitate, producători de brichete, bere și băuturi carbogazoase, o colaborare de durată cu cei de la Decât O Revista și de ce nu, un supermarket.

Paula declara într-un mod natural – Îmi place tot ce e frumos și îl caut zilnic, indiferent dacă este vorba de oameni, muzică, design și ilustrații la care mă uit sau pe care le fac.

Ce îmi place mie foarte mult la Paula este inițiativa ei extrem de faină de creative community building, Visual Playground.

Dar mai presus de toate, simt că din punct de vedere muzical suntem pe aceeași frecvență și apreciem producători și trupe precum Nicholas Jaar, Moderat, Maribou State și Moloko. Nivelul calitativ al gusturilor se reflectă în mod clar și în superbele ei ilustrații.

Ilustrație de Paula Rusu
Ilustrație de Paula Rusu

Îmi povestești te rog despre amintirile tale legate de perioada când ne-am cunosctut la Off The Record? Tu ai o conexiune specială cu DJ Leo aka Leonardo Stanoi, care deținea și superbul magazin de muzici de lângă Club A nu?

De dragul specificității, perioada despre care vorbești s-a petrecut între 2010-2012, cam așa, și eu personal o văd ca ultima mea perioadă de inocență și obliviousness, dacă vrei. Aveam în jur de 23 de ani la vremea aia și, looking back, efectiv habar n-aveam ce-s alea probleme în adevăratul sens al cuvântului. Nu că acum aș avea super habar, dar o absolut invidiez pe Paula de 23 de ani. Controlul vechi și Off The Record reprezintă niște locuri foarte speciale pentru mine, în care m-am simțit ca acasă pentru foarte mult timp și care mi-au oferit un real sentiment de apartenență.

Aș vrea să povestim despre serile foarte mișto din Control Club și DJ seturile tale. Care a fost de pomină și despre care ai putea să ne rememorezi câteva rânduri?

De pomină au fost majoritatea din varii puncte de vedere, hahah, se întâmplau lucruri magice în Controlul vechi după 3-4 dimineața. Două momente anume îmi vin în minte acum, însă. Primul este că într-una din seri, pe la 4 dimineața, a venit un băiat la mine să-mi spună că el și prietenii lui dansează într-un spectacol dedicat trupei Depeche Mode și să mă roage să pun o piesă de-a lor. Am zis „sigur că da, cum să nu”, și am sfârșit prin a le pune chiar 7-8 piese pentru că efectiv nu pot să-ți descriu cât de frumos au dansat băieții ăia. A fost un moment pe cât de random pe atât de frumos și n-o să-l uit niciodată. Celălalt moment este marea bătaie cu apă care a început brusc și de nicăieri tot în jurul orei 3-4 am într-una din serile în care punea Leo muzică. Nu mai țin minte cine a început-o, dar în doi timpi și trei mișcări jumătate de club se bătea cu apă și pe jos era bartai balta. Perfect moment, absolut perfect.

Eu inițial puteam să jur că tu ești fană Indie Brit music. Dar ce stiluri îți plac? Ce trupe sau producători?

Ascult tot felul de muzică în prezent, nu mai am neapărat un gen principal pe care să mă concentrez în mod deosebit. Dar am avut trei faze mari: liceul mi-e definit de trip-hop, facultatea și primii doi ani de după sunt definiți de indie brit și următorii cinci-șase ani de muzica electronică. Acum ascult în continuare toate astea în proporții mai mari sau mai mici, dar ascult și pop și funk și hip hop, efectiv tot felul de chestii, nici nu-s foarte bună la labels, heh. Sunt chiar curioasă dacă o să mai dau peste vreun gen care să mă facă să mă scufund în el cum m-am scufundat în trecut în genurile menționate mai sus.

Care sunt coperțile tale muzicale favorite? Sunt ilustrații, colaje sau fotografii?

Surprinzător, nu am neapărat coperți muzicale favorite. Cred că motivul principal din spatele chestiei ăsteia e faptul că eu am ascultat muzică în principal în format digital, unde coperta nu are o prezență foarte puternică. Și din cauza asta nu am neapărat o relație cu vreo copertă anume. Ca să fiu sinceră, întrebarea asta mi-a chiar produs un sentiment de neliniște, haha. M-a făcut să mă întreb cum e totuși posibil ca în contextul în care muzica și artele vizuale sunt principalele mele pasiuni, cum să nu am nimic de zis despre intersecția acestor două lumi. Dar iată că pe măsură ce scriam asta mi-am dat seama că totuși am ceva de zis: o să nominalizez coperțile albumelor The Whitest Boy Alive, desenate de Geoff McFetridge. Superfrumoase și muzica și ilustrațiile.

Te rog să îmi povestești despre inițiativa ta Visual Playground. Care este ediția la care ții cel mai mult? Datorită invitaților sau feedbackului comunității de artiști pe care ai construit-o?

Visual Playground e un festival de ilustrație și graphic design pe care l-am făcut pentru prima dată în 2010, pe vremea când eram membru în ONG-ul studențesc Voluntari pentru Idei și Proiecte. Eram megapasionată de lucrurile astea de pe atunci, însă nu prea aveam prieteni cu care să vorbesc despre ele și nici nu existau evenimente cum există acum. Deci cam ăsta a fost motivul care m-a determinat să-l fac: să găsesc oameni interesați de lucrurile de care eram și eu interesată. Și cam asta s-a și întâmplat, am cunoscut oameni la Visual Playground 2010 care au devenit o parte absolut esențială din viața mea mai departe.

Apoi a mai fost făcut în ONG-ul studențesc de două ori de către studenții din asociație, cu niște ajutor / consiliere din partea mea, după care, în 2016, am înființat Asociația Visual Playground alături de niște prieteni apropiați (o parte din ei fiind participanți VP 2010), și am început să construim o versiune „matură” a festivalului, dacă vrei.

În prezent, Visual Playground presupune două săptămâni de workshop-uri și o conferință de două zile – ambele ținute de designeri și ilustratori de talie mondială (Malika Favre, Debbie Millman, Magoz, Muti, Steve Simpson, to name a few). În plus față de workshop-uri și conferință, care sunt esențialmente ADN-ul festivalului, facem și expoziții și picturi murale.

Acum lăsând istoria festivalului la o parte, pentru mine personal Visual Playground este dovada clară că (aproape) orice este posibil, dacă depui suficient efort. Prima ediție a fost făcută pe genunchi, cu un buget de 1500 de euro pe care era cât pe ce să nu-i primim, și deci era cât pe ce să nu se facă. Nu mi-aș fi imaginat pe atunci sub nici o formă nivelul la care va ajunge acest festival și invitații pe care vom ajunge să-i avem, nici măcar n-aș fi îndrăznit. Și deci faptul că am ajuns de la un eveniment micuț, făcut cu chiu cu vai, la unul publicat în reviste internaționale de profil și cu speakeri foarte mari este de departe cea mai inspirațională poveste a vieții mele.

Altfel da, impactul pe care îl are acest eveniment asupra comunității locale este categoric factorul cel mai motivant pentru mine. Sigur, not gonna lie, a fost minunat să beau un pahar de vin cu Malika Favre în 2017, hahah, dar bottom line-ul e că mie personal acest proiect mi-a dat o parte din cei mai buni prieteni din prezent, mi-a dat o direcție în viață (posibil să fi ajuns ilustrator și fără el, dar categoric mi-ar fi luat mult mai mult timp), și știu foarte clar că lucrurile astea sunt valabile și pentru alți foști participanți. Visual Playground a creat prietenii, a creat oportunități noi de colaborare, a creat proiecte noi și idei noi și a solidificat comunitatea locală, și din cauza asta e proiectul de care sunt cel mai mândră, din tot ce am făcut până acum.

Tolerance. Ilustrație de Paula Rusu
Tolerance. Ilustrație de Paula Rusu

Tu ai și colaborări muzicale de care nu știm? Ai colaborat cu trupe, artiști sau promoteri? Care sunt favoritele tale?

Hahah, nu, nu am. Am păstrat muzica la nivel de pasiune și atât, n-am făcut niciodată nimic serios cu asta. Principalul motiv pentru asta e că în momentul în care începi să transformi o pasiune într-un job, în momentul în care *trebuie* să faci un anumit lucru, moare o parte din distracție. Din cauza asta m-am și lăsat de pus muzică săptămânal la Control – ajunsese să mă frustreze momentul în care trebuia să plec spre club. Începuse să devină mai serioasă treaba cu ilustrația, aveam tot felul de proiecte freelance, aveam și job într-o agenție de publicitate, și deja începusem să simt „pusul de muzică” ca pe un fel de obligație. Sigur, odată ajunsă acolo mă super distram și-mi plăcea, dar nu mai voiam să simt că *trebuie* să fac asta. Și deci acum pun muzică de câteva ori pe an, când am realmente chef să fac asta, și e foarte bine așa.

Vreau să îți mulțumesc pentru faptul că faci artă angajată și pentru lucrul tău constant cu ONG-urile. De ce este nevoie în lumea artei și designului de asta?

Măi, nu pot să vorbesc în numele lumii artei și designului, hahah, ci doar în numele meu. M-am implicat de-a lungul timpului în diverse proiecte sociale dintr-o nevoie de meaning. Îmi doresc să mă folosesc de abilitățile mele ca să comunic și idei și inițiative în care cred, sau lucruri pe care le simt, nu doar produse și brand-uri. Nu c-ar fi ceva rău în asta, dar după ce am făcut foarte, foarte multă ilustrație publicitară timp de ani de zile, am început să simt că vreau să fac mai mult de atât. 

Ilustrație de Paula Rusu
Ilustrație de Paula Rusu

De curând ai lucrat și cu Greenpeace. Care a fost procesul prin care ați materializat vizualurile campaniei pentru păduri?

Da, am lucrat cu Greenpeace la campania dedicată Marșului pentru Păduri la finalul anului 2019, și acum două luni am reluat colaborarea și le-am desenat niște statistici îngrijorătoare noi, tot legate de păduri, de data asta pentru proiectul lor Bariera Verde. Au avut încredere în mine și mi-au dat mână liberă complet vizavi de realizarea acestor imagini, iar eu le-am propus ce am considerat că ar fi cel mai potrivit – o serie de ilustrații simple, conceptuale, care să exprime clar, eficient și, idealmente, puțin emoțional statisticile sumbre legate de pădurile României.

Ești de mult timp și colaboratoare DOR. Care este povestea colaborării voastre?

DOR a literalmente pus prima cărămidă la „cariera” mea de ilustrator. Au fost primul meu client de ilustrație, primii oameni care au avut suficientă încredere în mine cât să-mi propună să desenez pentru ei, iar pentru asta le voi fi veșnic recunoscătoare. Am crescut alături de ei și am ilustrat o mulțime de texte de-a lungul anilor – e chiar amuzant, cred că poate fi observată evoluția mea în ilustrație și doar uitându-ne la desenele pe care le-am făcut pentru DOR și ignorând orice altceva. Ca și cei de la Greenpeace, mi-au dat mână liberă și mi-au încurajat mereu experimentele stilistice – am făcut pentru ei chiar și o ilustrație 3D acum vreo șase ani. Deci da, ca să concluzionez, DOR au fost și sunt o prezență esențială în viața mea și fiecare proiect pe care-l fac cu ei este o bucurie.

Putem povesti și despre colaborările tale cu Scena9?

Cu Scena9 nu am lucrat teribil de mult din păcate, însă mi-au făcut începutul acestui an groaznic mai frumos prin faptul că m-au trimis să-l intervievez pe Christoph Niemann, cu ocazia expoziției sale de la MNAC. Christoph este unul din eroii mei din lumea ilustrației, încercăm să-l aducem la Visual Playground de ani de zile, și a fost o experiență extraordinară interviul în sine, care poate fi citit aici. Le voi fi veșnic recunoscătoare celor de la Scena9 că mi-au oferit ocazia să-l cunosc personal pe omul ăsta. 

Admir foarte mult seria ta de lucrări nefolosite de clienți. Sunt excelente! Vrei să vorbim un pic despre ce înseamnă muncă cu clienții și cum faptul că primești un refuz sau nu se ajunge la un rezultat final nu înseamnă că lucrarea nu este superbă?

O să presupun că te referi la seria mea de lucrări personale. Desenele alea nu au nicio legătură cu clienții, nu-s făcute pentru nimeni anume, sunt făcute pentru mine și atât. Am avut foarte, foarte mulți ani o barieră vizavi de proiectele personale, mă intimidau foarte tare pentru că dacă ceva nu iese bine, nu mai ai pe cine să dai vina în afară de tine însuți. Și deci din cauza asta le-am evitat și am făcut aproape 100% client work de când am început să fac ilustrație până anul trecut.

Doar că nici așa n-a fost bine, pentru că, treptat, pe măsură ce-au trecut anii, a început să mă apese faptul că desenam doar pentru alții. Mă chinuia întrebarea “hai mă Paula, tu n-ai totuși nimic de spus?”. Stăteam două ore cu caietul în față întrebându-mă ce căcat să desenez și nefiind în stare să trag nici măcar o linie. Și deci pentru foarte mult timp chiar asta am crezut – că n-am nimic valoros de spus și că asta e, pățăști. Și, pe lângă asta, începusem să simt și că felul în care desenam nu prea mă reprezenta și nu prea spunea mare lucru despre mine. Și aveam și o idee despre cum aș fi vrut idealmente să desenez, doar că na, e greu să faci shifturi stilistice dramatice în momentul în care toată lumea știe că desenezi într-un anumit fel și toți clienții vin la tine și-ți cer ce ai deja în portofoliu, e foarte greu să-ți asumi o asemenea schimbare.

Chestia asta s-a oprit anul trecut (2019), însă, pentru că în urma unor evenimente care s-au petrecut în viața mea, am atins proverbialul rock bottom – depresie, faliment, you name it. Prin vară îmi dădusem seama că nu mai desenasem absolut nimic de șase luni, cu excepția unor schițe realizate pentru campania de promovare Visual Playground 2019. Și tot prin vară mi-a scris o fostă colegă din publicitate, o gagică pe care o respect enorm (pupi, Otilia), și care, fără să știe sau să-și propună asta, m-a desțelenit din blocajul în care mă scăldam rugându-mă să-i fac o ilustrație pentru coperta unei cărți. Și cum, necum, am ajuns să fac un desen care exprima exact felul în care mă simțeam în acel moment, desen care n-a mai fost folosit până la urmă pe coperta cărții, dar care mi-a dat exact șutul în cur de care aveam nevoie. A fost așa, ca un fel de mini revelație – „Nu știi ce să desenezi? Desenează-ți sentimentele, doh!”

Ilustrație de Paula Rusu
Ilustrație de Paula Rusu

Și mi-am zis „ok Paula, ăsta e momentul, you’ve hit rock bottom, dacă nici acum nu schimbi lucrurile, când nu mai ai nimic de pierdut, n-o s-o faci niciodată”. Și deci I went for it și am început să fac personal work care să fie reprezentativ pentru direcția în care aș vrea să mă îndrept – desene simple, bazate pe idei și metafore vizuale, fără decorație doar de dragul decorației, în care fiecare element are un rol în comunicarea mesajului pe care vreau să-l transmit. Și sigur, nu-s naivă să cred că pot să fac exclusiv desene de genul ăsta, însă ce pot să zic cu certitudine e că mă simt mult mai bine în legătură cu mine ca ilustrator de când am făcut pasul ăsta.

Ne poți face un playlist cu 10 piese te rog?

O să fac o listă cu 10 piese care au însemnat mult pentru mine de-a lungul anilor, nu neapărat cu ce ascult acum. Here goes.

  1. John Talabot – Depak Ine
  2. Florence and the Machine – Rabbit Heart (nu pot să descriu ce manie am avut cu piesa asta în 2011)
  3. Nicolas Jaar – Took Me Out of the Dark Rain
  4. Nicolas Jaar – Swim (aș fi putut să fac toată lista asta doar din piese de-ale lu Jaar, hahah)
  5. Moderat – Rusty Nails
  6. Bronski Beat – Smalltown Boy
  7. Jungle – The Heat
  8. Yeah Yeah Yeahs – Gold Lion
  9. Madonna – Vogue
  10. Maribou State – Wallflower
  11. Moloko – Cannot Contain This (un bonus)

 

Interviu de Andrei Bucureci. Ilustrații de Paula Rusu.

Published December 22, 2020. Words by Andrei Bucureci, photos by Paula Rusu.