Interviu cu Andrei Irimia – sensibilitatea românească împletită pe melancolia franceză
Într-o eră în care muzica a devenit un obiect de consum, perisabil, mai e loc pentru compoziții ce generează emoții, pentru muzică ce solicită introspecție și prezență totală din partea ascultătorului? Victor Dumitrescu în conversație cu pianistul și compozitorul român Andrei Irimia.
Adesea cenzurată de regimuri politice, exilată în străinătate de obtuzitatea unei societăți uneori primitive în dogme și concepte, sau pur și simplu neînțeleasă la adevărata ei valoare, sensibilitatea înnăscută a românilor și-a găsit întotdeauna un refugiu confortabil în artă. Și nu oricum, ci reușind să creeze curente și să influențeze generații.
Cu toate că lumea în care trăim a devenit un gigant consumerist ce a reușit să transforme inclusiv scena muzicală într-un business mai mult sau mai puțin profitabil, în care muzicienii produc muzică la foc automat (în fiecare zi, pe platforma de streaming digital Spotify se lansează undeva în jur de 40.000 piese), rămâne totuși loc și pentru emoții.
Aici, între minimalismul melancolic tipic românesc și introspecții subtile l-am regăsit pe pianistul și compozitorul Andrei Irimia. Născut în 1987 la Constanța, Andrei a primit botezul clapelor de pian la doar cinci ani, atunci când tatăl său i-a făcut cadou o orgă Casio. Atent observator al curentelor muzicale clasice, dar și cu un apetit crescut pentru studiul individual, Andrei Irimia și-a lansat la finalul anului 2019 primul album solo. Cele nouă piese, compoziții pentru pian, au fost grupate sub numele Nuit Minimaliste, un tribut adus influențelor din diverse curente muzicale franceze. Albumul poate fi ascultat și descărcat gratuit de pe site-ul oficial al lui Andrei Irimia.
Într-o mare de producții comerciale cu care suntem agresați zilnic de posturile de radio și internet, Nuit Minimaliste a venit ca o surpriză neașteptată, așa că ne-am așezat la o vorbă cu Andrei, despre pasiuni, arta în România, legătura invizibilă pe care românii o au cu Franța, dar și despre underground și artă în același context românesc.
Înainte de a fi un artist din underground sau mainstream, e mai important să fii un artist sincer față de ceea ce faci.
This element will show content from various video platforms.
If you load this Content, you accept cookies from external Media.
Putem vorbi despre o pasiune pentru muzica clasică în cazul tău? Cum ți-ai cultivat această pasiune?
Da, pasiunea pentru muzica clasică a început odată cu studiul pianului de când eram mic; bineînțeles că nu înțelegeam atunci nuanțele și poveștile din spatele operelor. Un studiu de Chopin era doar un fragment muzical agitat și atât. Pasiunea s-a cultivat în timp, în momentul în care am asimilat mai multe informații din diferite domenii. Atunci și muzica s-a schimbat, fragmentul agitat de Chopin devenea „Studiul revoluționar în do minor”, în care compozitorul își exprima revolta și protestul viguros împotriva opresorilor, dar și chemarea la luptă a patrioților polonezi.
Piano Collage este printre primele tale proiecte și îmbină secvențe de film cu interpretările tale. Ai în plan să mai continui cu acest proiect în vreun fel?
Deocamdată nu. Piano Collage a reprezentat o activitate frumoasă „in my early years”. Mă stimula jocul cu sunetul și imaginea, încercam să găsesc o legătură între ceea ce transmite piesa respectivă și anumite fragmente din filme de referință. Incercam să conturez o experiență auditivă și vizuală, pe lângă sincronizarea tehnică.
Acum sunt concentrat mai mult pe viitorul album și pe organizarea unui turneu național.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Privind curentele artistice contemporane românești (fie că e vorba despre film, muzică electronică sau dans contemporan), nu putem să nu observăm accentele minimaliste ce le definesc. De ce crezi că apare acest element comun?
Fiecare act artistic vine la pachet cu un filtru de auto-cunoaștere, care invită la explorare interioară, la atenția față de emoții, la o mai mare disponibilitate pentru „răbdarea cu sine”. În termeni muzicali, eu traduc această „răbdare cu sine” prin linii melodice simple, minimaliste. Simplitatea acestui stil muzical potențează un demers de introspecție aproape terapeutic.
Cu siguranță acest pattern s-a putut aplica în trecut, atât în film cât și în dans, pentru a genera mai ușor spații de cugetare.
Nuit Minimaliste este primul tău album. Cât timp ți-a luat să compui cele 9 piese? În ce condiții a fost înregistrat albumul?
Procesul de creație a durat câteva luni; mi-a fost mult mai greu în schimb să găsesc un loc unde să pot înregistra un pian de concert, majoritatea studiourilor din București oferind doar posibilitatea înregistrării unui sunet de pian digital. Până la urmă, am găsit un Kawai la sala Arcub, de unde am „furat” sunetul. Procesul de masterizare a durat câteva zile; nu am vrut multe intervenții la sunet. Pe unele piese mi se poate auzi chiar și respirația înainte de a ataca un refren; mi-am dorit foarte mult ca sound-ul să rămână natural și intim.
Arta ca atare nu are nevoie de industrie pentru a exista. Latura industrializată a artei, îndeosebi filmul și muzica, a apărut în urma unei cereri foarte mari a publicului.
Cât e studiu îndelungat și cât e improvizație în compozițiile tale?
Melodiile pornesc de la simple improvizații, de la joaca cu acorduri și diferite armonii. Când simt că s-au conturat câteva măsuri și îmi place ce a ieșit, melodia capătă o structură și rămâne scrisă în forma respectivă, o formă care ajunge și în fața publicului în final.
Citeam că sursa de inspirație principală pentru Nuit Minimaliste este melancolicul muzicii minimaliste franceze pentru pian. Suntem noi, românii, legați printr-o conexiune creativă invizibilă de Franța?
Până la urmă, mulți artiști cu nume sonore de la noi au ajuns într-un fel sau altul să relaționeze cu Franța… Acum 124 de ani, George Enescu cucerea la 16 ani Parisul, cu suita simfonică “Poema română”, interpretată de Orchestra Colonne, la acea dată una din cele mai prestigioase orchestre ale lumii. În 1950, Lipatti făcea istorie la Besançon iar în 2021, Cristian Măcelaru va prelua conducerea Orchestrei Naționale a Franței. Datorită lor și a altor artiști din diferite domenii care au interacționat cu Franța, au făcut ca legătura creativă invizibilă să devină una vizibilă și recunoscută în profunzime.
Într-o eră în care muzica a devenit un obiect de consum, perisabil, mai e loc pentru compoziții ce generează emoții, pentru muzică ce solicită introspecție și prezență totală din partea ascultătorului?
Din fericire da, pentru că încă există un astfel de public care detestă să i se ofere totul pe tavă și să fie scutit de eforturi emoționale prea mari.
Poate muzica ta să fie încadrată în curentul Neoclasicismului?
Dacă ne gândim la dorința de curățenie și simplitate a stilului, există elemente comune. Însă Neoclasicismul a venit cu mai multe schimbări, iar compozitori precum Stravinski, Respighi, Satie au definitivat această mișcare în toată forma ei. Eu mă simt mai bine sub umbrela muzicii moderne (post-classical), unde îmbin elemente electronice în orchestrațiile mele live cu instrumente de suflat, percuție, așadar, e un mix format din mai multe ramuri ale muzicii contemporane.
Care este spațiul ideal pentru un live perfomance marca Andrei Irimia?
De obicei îmi aleg cu grijă locurile în care concertez. Îmi plac spațiile intime, care spun o poveste la rândul lor. În modul ăsta, și muzica mea ajunge mai ușor la public. Dacă ar fi să aleg un loc pentru viitorul apropiat, mi-ar plăcea să cânt în Sala Cazinoului din Constanța, care trece printr-un proces de renovare în prezent.
Ești colaborator cu festivalul George Enescu încă din 2015. Există un apetit constant al românilor pentru muzică clasică sau vorbim doar despre hype-ul din jurul festivalului?
Am prins ediții ale Festivalului înaintea exploziei social-media, unde hype-ul nu era atât de mare și publicul era destul de targetat și avizat. În urma mediatizării și în social media, categoriile de public s-au diversificat, ăsta nu este neapărat un lucru rău.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Este Andrei Irimia un artist din underground? Cum vezi „disputa” under vs. mainstream?
Arta ca atare nu are nevoie de industrie pentru a exista. Latura industrializată a artei, îndeosebi filmul și muzica, a apărut în urma unei cereri foarte mari a publicului. O latură care a venit cu plusuri și minusuri pentru orice creator. Se dezvoltă un echilibru pe care fiecare artist îl manevrează în propriul fel; unii devin comerciali, fiind influenţaţi de doleanţele pieţei, în timp ce alţii reușesc să rămână ei înșiși, loiali faţă de ideile lor și de ceea ce vor să transmită.
Înainte de a fi un artist din underground sau mainstream, e mai important să fii un artist sincer față de ceea ce faci.
Published February 09, 2021. Words by Victor Dumitrescu.
Urmărește-ne pe social media.