Interviu cu Andrei Raicu | Electronic Beats Romania

Interviu cu Andrei Raicu. De la teatru la sound design

Autor Dragoș Rusu
Andrei Raicu

Andrei Raicu este un regizor de teatru și producător de muzică din București, în vârstă de 31 de ani. A regizat mai multe spectacole de teatru prin țară, a făcut sound design (sau muzică originală) pentru spectacolele altor regizori și a avut o serie de performance-uri audio/video inedite, în București și Berlin.

Face parte din noul val de regizori români și are propria viziune legată de modul în care se fac spectacolele de teatru în România. Consideră că teatrul e o critică a societății, iar muzica (sau mai degrabă sunetul) are un rol extrem de important în (re)crearea unor noi universuri.

Am încercat să aflu de la Andrei ce rol joacă muzica (sau sunetul) într-un spectacol de teatru și în ce măsură poate influența percepția publicului.

Andrei Raicu live @ ÎnContext 2019
Andrei Raicu live @ ÎnContext 2019

Care sunt primele tale amintiri legate de muzică?

Accesul la muzică îl am și l-am avut de la tata, care asculta foarte multă muzică. În perioada aia asculta mai mult rock și funk, dar și Pink Floyd, Jean Michel Jarre, Emmerson Lake and Palmer. Nu știam, dar din copilărie am crescut cu muzică făcută pe sintetizatoare. Am o amintire foarte exactă: când aveam 6 sau 7 ani, tata a luat o casetă cu albumul Trans Europe Express de la Kraftwerk. Și practic acolo a început să se lege dragostea mea pentru muzică.

Pentru muzică în general sau pentru muzică electronică?

Ambele. Aveam șase sau șapte ani. Albumul ăla a fost declicul, ca să zic așa. Apoi am ascultat o bună perioadă de timp Kraftwerk, apoi prin liceu am început să ascult hip-hop. În liceu m-am apucat și de desenat, de grafitti, și trăiam în lumea asta mai multe și era cumva un întreg, cu grafitti și muzica hip-hop. Cu muzica electronică nu am avut mare contact decât în copilărie, apoi am avut perioada de hip hop în liceu. După liceu am dat la Drept, am făcut 3 ani, nu am terminat facultatea.

De ce?

Mi s-a părut că teoria și practica nu au nicio legătură. Am fost cumva constrâns și de tatăl meu să fac Dreptul.

Te-au ajutat cu ceva acești trei ani la Drept?

Să zicem că știu să-mi fac contractele singur. În timpul facultății eu încă făceam graffitti-uri; trenuri, metrouri, orice.

Am fost strâns legat de muzică dintotdeauna. Când eram în anul 1 de facultate, am început să ascult drum n bass și m-a atras ceva, nu știu ce; mi-a adus probabil aminte de sunetele alea din albumul Kraftwerk de care ziceam mai sus. Apoi am dat la Regie.

Când a început relația ta cu teatrul?

În timpul facultății de Drept. Mergeam la teatru, nu mă duceam la ore, mă duceam la repetiții la teatru.

Ce piese te-au marcat pe vremea aia?

Știu sigur că din cauza unui spectacol am dat la teatru – Inimă de câine în regia lui Yuri Kordonskyi, după textul lui Mihail Bulgakov. Se juca la Național. Acel spectacol m-a influențat foarte tare; m-a atras și mi-a atras atenția spre teatru. Asta era prin 2007-2008; acum e o diferență enormă. Am realizat că nu mă simțeam bine la Drept, că nu pot intra în acest sistem juridic, cu toate fricile cu care trăiesc acei oameni. Nu m-am simțit ok și oricum, nu cred că mă simțeam în stare.

Te-ai gândit și la perspectiva de avocat?

Nu, eu am dat la Drept nu pentru avocatură, ci pentru procuratură sau judecător.

De ce?

Voiam să investighez crime. Și apoi am văzut ce crime sunt în România și am renunțat. Am zis că mă fac judecător, pentru că nu fac nimic – doar citesc dosare și dau sentințe – și după care am realizat că nu e chiar așa. Nu m-am simțit confortabil în acel domeniu.

Revenind la teatru.

Așa. Am dat la regie, pentru că nu mă imaginam niciodată pe scenă, ca actor. Eu voiam să fiu cumva persoana din spate. Am început să cunosc mai mulți regizori, iar în timp la teatru m-a atras faptul că creez o altă lume. Poate sunt mai visător eu, de felul meu. Chiar și de mic copil, mă jucam foarte mult cu lego-uri și îmi construiam tot felul de lumi. Iar când am reluat contactul cu teatru s-a activat chestia asta. La 20 de ani nu acordam așa mare importanță teatrului; am aprofundat în timp.

Unii studenți care dau la UNATC sunt atrași mai mult de film decât de teatru. La tine cum e?

Eu sincer să fiu nu am acumulat foarte mult bagaj cultural cât am fost în liceu sau la Drept. Cred m-am apropiat instinctiv de teatru pentru că  teatrul e aici și acum. Spre deosebire de film, teatrul îl vezi în fața ta, poți relaționa mult mai mult cu publicul, cu oamenii. Eu prefer filmele fantastice. Pe scenă nu pot vedea dragoni, dar pot vedea oameni care trăiesc, au sentimente. Ca orice student, în facultate visam să fac spectacole mari, cu scenă mare, decor enorm, ceva aproape de operă.

Andrei Raicu live @ Amural 2019
Andrei Raicu live @ Amural 2019
"Am avut momente în care am construit spectacolul după muzică; m-a inspirat mai mult ce transmitea muzica, din asta îmi luam resursele și făceam un spectacol."

În ce relație erai cu muzica?

Am avut mereu o relație strânsă. Când lucram la un examen, care era practic o bucățică de spectacol, ascultam muzica ce mi se părea că se potrivește pe textul respectiv, pe atmosfera respectivă. Am avut momente în care am construit spectacolul după muzică; m-a inspirat mai mult ce transmitea muzica, din asta îmi luam resursele și făceam un spectacol. În primii ani, tot ce am făcut, am făcut cu muzică în cap. La Ivanov a lui Cehov, de exemplu, am folosit o piesă de la Venetian Snares.

Apoi am început să fac examenele. La licență am avut un punct critic. Atunci am lucrat cu Vlaicu Golcea la spectacol. După anii de facultate și am folosit toată muzica necunoscută pentru zona asta de UNATC unde se folosea muzică la pian și opere, am hotărât că trebuie să am muzică originală. Mi se părea că nu mai aveam ce să fac și începusem deja să văd spectacole cu muzică originală. Asta dă unui spectacol o anumită personalitate. Când auzi o melodie, sunetul respectiv îți aduce aminte de o trăire pe care ai avut-o tu de-a lungul vieții. Și atunci muzica respectivă riscă să influențeze spectacolul, și momentul respectiv poate devenit altfel decât ți-l imaginai tu inițial. Și atunci am vrut să fac spectacole foarte personale și să creez lumile acestea până la capăt, cu sau fără sunet.

La spectacolul de licență am lucrat cu Vlaicu Golcea și Alex Halka. Eu nu știam să fac producție muzicală atunci, ei mi-au pus Ableton-ul în brațe, și așa am început să învăț. Am lucrat mult timp cu mouse, cu tastatură. Nu știam nimic de teorie muzicală; știam foarte multă muzică în schimb, dar nu studiasem teorie.

Cum l-ai cunoscut pe Vlaicu Golcea?

L-am sunat, ne-am întâlnit, am vorbit un pic despre gusturile mele muzicale, și a zis bine, hai că te ajut. Și poate l-a determinat să mă ajute și să lucreze cu mine faptul că i-am zis că eu cred că muzica trebuie să fie originală în teatru. Asta era la 25 de ani, cred că încă aveam mintea de copil atunci. Îl urmăream pe Vlaicu de ceva timp, am văzut câteva spectacole cu muzica lui și atunci eu încă nu știam mulți compozitori de muzică de teatru. Și mi s-a părut extraordinar faptul că era muzică electronică. Era muzică nouă, cumva, pentru teatru, pentru mine.

M-a influențat foarte mult și faptul că mergeam la Web aproape tot timpul. Acolo am prins cam tot ce era atunci. Pe lângă faptul că era muzica electronică, la Web erau tot felul de fusion-uri interesante, cu Vexatu, Khidja, Electric Brother. Cam toată lumea care era atunci în Web. Fusion-urile îmi plăceau, îmi aduceau aminte și de hip-hop. Era și funk, și jazz.

Ce a urmat apoi?

Am terminat licența. Am făcut „Iaacovi şi Leidental” de Hanoch Levin, un text evreiesc. Un soi de comedie. Cam din anul trei știam deja ce vreau să fac, lucru care s-a dezvoltat la masterat. Am făcut master tot în regie, dar nu la UNATC. Am fost la Mureș, sfătuit cumva și de Vlaicu Golcea. Oricum, simt că eu am fost student la Mureș, nu în București; la Mureș eram singur, de capul meu. În Mureș am început să-mi mai iau ba un mixer, ba un controller, am mai împrumutat câte ceva de pe la prieteni. Atunci am început să studiez din ce în ce mai mult muzica electronică, am descoperit (prin Bjork) artiști ca Mika Vainio.

În Mureș la masterat am studiat doar teatru contemporan, adică ce s-a făcut după ’90 încoace.

Tu ai vrut de la început să faci muzică pentru teatru, sau ai vrut să faci muzică la modul general?

În anul 2 de master, Theodor Cristian Popescu (împreună cu care am făcut 5 spectacole) m-a invitat să lucrez cu el pe muzică la un spectacol. Au fost niște repetiții, am ales niște melodii (eu eram pe atunci destul de influențat de festivalul Atonal din Berlin, la care tocmai fusesem recent și care m-a impresionat puternic). Țin minte că fix în perioada aia mi-am cumpărat primul sintetizor.

Cum ilustrezi sonor o piesă de teatru?

Depinde foarte mult de ce anume ți se cere de către regizor. Eu personal urmăresc o atmosferă întreagă a spectacolului. Unii regizori îți spun cam ce stări ar trebui conținute în muzica respectivă; alți artiști îți dau niște direcții și exemple de alți regizori sau muzicieni.

Am început să înțeleg repede de unde trebuie să vină muzica. Și atunci când creez o lume, mi se creează o idee și despre muzică. La început construiam după muzică, iar acum e invers.

Încerc să arăt dedesubturile, nu ce se vede pe scenă; să surprind sentimentul care nu e arătat prin jocul actorilor sau prin text. Vreau să arăt acea trăire mai profundă și ascunsă de ochiul de la prima mână. Asta când trebuie să fac muzică pentru momente care vin să susțină acțiunea.

Ce reprezintă teatrul pentru tine? Care crezi că e menirea teatrului azi?

Teatrul e o critică asupra societății. Trebuie să-ți arate răul. Eu prefer mai degrabă să văd răul pe scenă, decât un lucru bun.

Spectacolul „Hotel Europa”
Spectacolul „Hotel Europa”
"Rolul muzicii în spectacolul teatral este ca o scenografie - dar una sonoră. Are aceleași funcții, singura diferență este că vibrează în valuri pe care nu le percepem vizual, ci le auzim."

Spune-mi despre Hotel Europa, spectacol regizat de tine.

Textul l-am găsit când eram în anul 2 de facultate, la licență. Cinci ani mai tîrziu am montat textul la Sala Mică de la Teatrul Național București , unde am câștigat concursul de tineri regizori ”9G la TNB”. Când am făcut perioada de documentare, am fost în mai multe orașe din Europa (Roma, Berlin).

„Hotel Europa” prezintă povestea emigranților veniți din sud-estul Europei. În momentul în care am ales textul, am simțit o nevoie acută să aduc în fața publicului problemele politice, sociale, artistice ale societății noastre, prin contrast cu societatea și regulile care conduc societățile „civilizate” din Occident, cum ar susţine Goran Stefanovski.

Mi-am dorit un spectacol sincer, aproape brutal, care să te confrunte direct cu problema și să te pună pe gânduri. M-am bazat foarte mult și pe situația politică internațională, actuală. În perioada august- septembrie 2015, au venit înspre Europa valuri întregi de emigranți. Subiectul a fost foarte mediatizat în acea perioadă, în care noi repetam la „Hotel Europa”, încercând să găsim o cale cât mai bună de reinterpretare, de aducere în prezent a temelor din text.

Și iată cum contextul m-a ajutat la crearea acestui spectacol. Pe măsură ce numărul emigranților creștea, situația din Europa devenea din ce în ce mai critică. Începea să se stabilească deja numărul de emigranți pe care fiecare țară din Uniunea Europeană trebuia să îl primească. Pentru mine acest moment a fost profitabil, deoarece simțeam din ce în ce mai prezentă piesa (scrisă în 2011), mai aproape de sentimentele ce îmi erau transmise de contextul european la acea dată. În total, aproape 515.000 de emigranți și refugiați au traversat Marea Mediterană, dintre care circa 383.000 au ajuns în Grecia iar în jur de 129.000 în Italia. Din acest total, 54% sunt sirieni (71% dintre persoanele sosite în Grecia) și 13% afgani.

În același timp, în jur de 2.980 de refugiați și emigranți și-au pierdut viața ori au fost dați dispăruți în timpul traversării Mării Mediterane spre Europa. În total, numărul acestor persoane a fost de circa 3.500 în anul 2014.

În 2015, numărul emigranților a ajuns la aproximativ 1.321.560. Numărul morților a crescut, situația a luat amploare. Statele Uniunii Europene au convenit asupra repartizării a 120.000 de refugiați și acordării de sprijin financiar vecinilor Siriei, dar ONU a cerut eforturi suplimentare din partea liderilor politici, în contextul celei mai grave crize a migrației cu care se confruntă Europa după al doilea război mondial.

În același timp m-a interesat, la textul lui Stefanovski, modalitatea de scriere dramatică, desfășurarea piesei și faptul că fiecare scenă în parte este scrisă și descrisă total diferit de cealaltă. Practic, mi-am dorit să realizez şapte spectacole într-unul singur, trecând prin multiple modalități de punere în scenă, diferite estetici și chiar metode diferite de lucru cu actorii. Poate, la fel ca și Stefanovski, îmi doream în momentul acela ca, prin teatru, să introduc în propria cultură paradigma postmodernă sau, de ce nu, în programul 9G, unde am realizat spectacolul.

Postmodernismul, expresionismul, avangardismul sunt unele dintre curentele pe care le-am accesat pentru a da o formă cât mai personală spectacolului, pentru a mi-l apropia. Am încercat, de asemenea, o reconciliere cu mine însumi, deoarece părerea mea despre emigranți părea a fi desprinsă mai degrabă din „Monologul Șovinistului Dulce” din „Euralien”:

„Priviți cum aceste gunoaie poluează frumoasele și artisticile noastre orașe, cum distrug însăși esența societății noastre. De ce le place de noi? Fiindcă suntem bogați? Le-ar fi plăcut dacă am fi fost săraci sau urâți? Sau deformați ? Sau handicapați? Sau proști? Sau needucați? Sau nepopulari? Sau alcoolici? Sau nebuni? Acești oameni ar trebui pur și simplu deportați! Exilați! Alungați! Interziși!”.

Cred că au existat multe persoane care s-au gândit că sunt xenofob! Oare e greșit ca în artă să ne exprimăm părerea despre un anumit subiect? Sau poate am reușit chiar să mișc ceva în oamenii care au văzut spectacolul?

În paralel, prin introducerea eseurilor, poveștilor autorilor, am dorit să îmi exprim și părerea mea în legătură cu discrepanța situațiilor politice, culturale și sociale din România contemporană. Artiștii Europei de Est nu numai că sunt condamnați la o sărăcie umilitoare în țara lor, dar și la o defazare în raport cu moda teatrală occidentală.

Multe întrebări rămân fără răspuns, la fel ca și scenele scrise de Goran Stefanovski, care parcă îți oferă o soluție dar, în același timp, rămâne la latitudinea ta să decizi ce e bine și rău.

Cred că acest fapt m-a determinat cel mai mult în alegerea textului. Nu mi-am dorit decât să expun o părere sinceră și frustă asupra situației noastre în Europa, fie ea de dreapta sau de stânga.

Spuneai că muzica poate influența percepția publicului despre o piesă, chiar în timpul spectacolului. Mi se pare o forță incredibilă.

E, într-adevăr, o putere. Cred că primul simț reactiv, la om, e vizualul, apoi auzul. La teatru cred că e foarte important auzul. De asta foarte multă lume folosește în ultimul timp compozitori, care lucrează în spectacol.

Muzica de teatru, ca și cea din filme sau de operă, poate fi ascultată și independent, poate fi de sine stătătoare. Acum un spectacol de teatru e foarte complex, se folosesc multe tipuri de media. Fiecare om care lucrează în spectacol e important, fie că e luminist, sunetist sau compozitor.

Muzica de teatru are o structură narativă?

Rolul muzicii în spectacolul teatral este ca o scenografie – dar una sonoră. Are aceleași funcții, singura diferență este că vibrează în valuri pe care nu le percepem vizual, ci le auzim.

Coloana sonoră a unui spectacol ar trebui să fie un instrument perfect pentru modelarea identității nevăzute a acestuia. Coloana sonoră poate configura starea de spirit a întregului spectacol, în conformitate cu textul, viziunea și mesajul transmis. Ea poate cripta mesajele pe care  vrem să le  transmitem.

Muzica poate fi folosită pentru a însoți acțiunea (underscoring) sau poate fi sugerată de text. Poate fi creată live pe scenă sau înregistrată în prealabil. Efectele sonore sunt adesea solicitate de piesă (de exemplu soneria telefonului), dar poate crea, de asemenea, o stare de spirit sau un comentariu asupra acțiunii, de exemplu: o comedie poate utiliza un anumit sunet de fiecare dată când un personaj cade.

Soundscape-ul poate pe de o parte să indice locația sau pe de altă parte să sugereze o dispoziție, de exemplu: pentru a sugera locul în care se desfășoară o poveste plasată într-un oraș aflat pe malul mării, se pot utiliza sunetele valurilor, râsetele familiilor care se joacă pe plajă sau chiar pescăruși. Urmărind un film horror, îți poți forma o opinie despre cum sunetul poate crea o atmosferă: scârțâitul ușilor și muzica sinistră nu au doar rolul de a indica locul ci și de ați induce o stare despre acel loc.

Spectacolul „God Is A DJ”
Spectacolul „God Is A DJ”
"arta nu reproduce vizibilul: mai degrabă produce vizibilul."

Spune-mi câte ceva depre un alt spectacol regizat de tine, God Is A DJ.

God Is A DJ scris de Falk Richter a fost un text special pentru mine; aproape că îl confundam cu propria biografie și a fost un moment de schimbare de perspectivă pentru mine în ceea ce privește arta, teatrul.

Dacă până în acest punct am făcut două spectacole cu caracter puternic politic, acesta vorbește despre cum fiecare din noi ne creăm o lume a noastră în care alegem sau suntem forțați să trăim și care, de cele mai multe ori, este subordonată sau se naște din problemele lumii reale. În ciuda încercărilor de a se apropia, de a se ajuta reciproc, persoanele care o locuiesc devin tot mai solitare, mai individualiste. Depărtarea, izolarea dă naștere violențelor și problemelor de comunicare interumane. Spectacolul God is a DJ este un soi de radiografie a unei vieți de cuplu expuse permanent – în fond totul se rezumă la o poveste de dragoste – iar întâmplările sunt prezentate brut, prin prisma memoriilor personale.

Personajele aleg să facă din viața lor o lucrare de artă. Mi se pare foarte potrivit că cei doi aleg să trăiască într-o galerie de artă – un spațiu public, spațiu de expunere. Paul Klee spune că „arta nu reproduce vizibilul: mai degrabă produce vizibilul”. Ei doi aleg să facă din viața lor artă tocmai pentru că în acest fel reușesc să scoată la iveală probleme pe care le avem zilnic, dar nu mai avem timp să reflectăm asupra lor.

Ce am schimbat radical, în afara de temele abordate în spectacol, a fost muzica. A fost primul spectacol regizat de mine, unde am compus muzica alături de actori. Având ca punct de reper spectacolele lui Jan Lauwers (regizor belgian), mi-am dorit ca actorii să cânte live în spectacol la instrumente, să controleze luminile și video-urile.  Procesul creativ a fost unul foarte interesant, pentru că am reușit să creăm un univers complex și complet al spectacolului.

Crezi că muzica poate fi un actor în sine, într-un spectacol?

Eu cred că sunetul este o constantă a vieții noastre de zi cu zi: sunt foarte, foarte rare momentele în care este liniște absolută. Propune-ți ca pentru câteva clipe să asculți „lumea” din jurul tău și încearcă să identifici fiecare sunet pe care îl auzi. Aceste sunete compun coloana sonoră a vieții tale din acest moment.

Există spectacole în care sunt și trupe pe scenă. În teatrul contemporan, muzica are o mult mai mare forță. Deja e un mare pas faptul că nu se mai folosește aceeași muzică „de teatru”. De altfel, termenul ăsta de „muzică de teatru” e cam învechit, sau nu există propriu zis. E muzică. Sunt spectacole în care am făcut industrial, sunt spectacole în care am făcut techno, sau muzică electronică experimentală. Muzica de teatru nu e un gen de muzică. Pur și simplu compui pentru spectacolul respectiv. Nu poți să zici că muzica de teatru sună doar într-un fel, are un anumit BPM și anumite caracteristici. E o muzică liberă și organică. Totul vine organic în funcție de fiecare spectacol și de cerințele lumii pe care o impune spectacolul respectiv.

Muzica poate fi influențată de text? Ce putere are textul pentru tine, dincolo de indicațiile regizorului?

Dacă e un text mai vechi, încerc să găsesc un sentiment care poate fi transformat în muzică. Textul îți dă cheia muzicii, la urma urmei; dacă e scris într-o notă comică, iar tu vrei sau nu vrei să subliniezi chestia asta, faci muzică în sensul respectiv. Mă ajută la lecturi, încerc să înțeleg lumea de acolo cu totul.

Când auzi o chestie nouă, pe care un spectator nu a mai auzit-o, automat ca sunet îți modifică starea, cât de puțin. Depinde și de oameni. Sunt foarte mulți care sunt atenți și la muzică, și la cum e construit universul. Când creezi un univers, trebuie să creezi tot ce conține el, măcar cât permite teatrul și cât permite imaginația celui care face spectacolul. Că și aici e o diferență. Una e un spectacol cu două scaune, alta e un spectacol care se folosește de alte media, de proiecții, și creează altfel de lumi.

Spectacolul „Uitasem”
Spectacolul „Uitasem”

Ce ai mai lucrat în ultimul timp?

În ultimii doi ani am fost implicat în mai multe proiecte.

Queerdos Berlin – Aici am fost invitat de Cătălin Jugravu să compun muzica pentru performance-urile Queerdos. Mai mult de atât, am început să fac seturi live de ambiental înainte de fiecare performance. Timp de un an și jumătate am fost o dată pe lună în Berlin, unde am lucrat, am asistat la repetiții, și am compus muzică alături de performeri; uneori am făcut-o live în timpul performance-ului. Aici am început sa experimentez din ce în ce mai mult în muzică și în modalitățile de creare – de la folosirea senzorilor de biofeedback pe corpurile performerilor, pînă la muzică electroacustică.

Evident că în tot acest timp am fost la multe festivaluri de muzică, concerte, party-uri, unde am descoperit noi artiști care mi-au influența evoluția, dacă pot să zic așa. Primul performance din Berlin la care am lucrat muzica a fost la Arena Club.

 

Alături de colectivul Queerdos am ținut un workshop și în Budapesta, unde am lucrat timp de o săptămână cu actori selectați în urma unui casting. Acesta s-a finalizat cu un performance.

Al’iikhwa Ra (Frații Ra) este un alt proiect muzical de al meu făcut împreună cu Alexandros Raptis, coleg de la regie din UNATC. Totul a început ca o joacă și ca o glumă (de aici și numele). Ne-am întâlnit de câteva ori pe acasă, ne-am jucat și am făcut un cont de soundcloud. Am avut și câteva concerte (la festivalul ”Like CNDB”, Black Sea Arts Festival”, ArCub). Ce m-a atras la acest proiect a fost faptul ca Alex știe să lucreze cu instrumente acustice, așa că am reușit să accesez zone ale muzicii pe care doar le ascultam până atunci. Avem influențe din muzica grecească, și orientală.

În ultimul timp ai început să ai și performance-uri solo.

Da. Primul festival la care am fost a fost Amural, unde am făcut alături de Dimitris Palade un show A/V pentru Turnul Negru. După care am fost invitat de Gabriel Leașcu la ÎnContext Slănic Moldova, unde am prezentat performance-ul „Extinction”; propunea explorarea sonică a mediului înconjurător prin intermediul biofeedback-ului. Am vrut să sugerez o dimensiune  în care natura comunică cu noi, iar principalele teme abordate au fost deconstrucția și reconstrucția habitatului natural.

Spune-mi despre spectacolul Uitasem.

Gabriel Sandu m-a invitat să compun muzica pentru spectacolul lui „Uitasem”. În urma repetițiilor, am căzut de comun acord să fac muzica live pe scenă. A fost o experiență nouă pentru mine (mai ales că 70% din muzică este făcută pe un sistem modular) și mă bucură faptul că pot să performez alături de actori pe scenă. Practic, am trecut și de partea cealaltă, reușind să îmi depășesc „frica de scenă”, de care vorbeam la începutul interviului.