Electronic Beats Romania
Shaun Williams

De vorbă cu Shaun Williams, muzicologul american doctorand în lăutărească

În încercarea de a descoase și a analiza traseul artistic al muzicii românești, vom ajunge inevitabil și la folclorul românesc (cu bune și cu rele) și muzica lăutărească, imprimată de-a lungul timpului pe discurile celor de la Electrecord.

Este o pată de istorie destul de puțin cunoscută de către tinerii de azi, dar extrem de importantă pentru a înțelege mai bine parcursul muzicii românești și istoria culturală a acestei țări.

La începutul acestui an, vorbeam cu reprezentanții casei de discuri Electrecord despre parcursul label-ului, folclorul românesc care ajungea în perioada comunistă „până în ultimul cătun din țară” și muzica lăutarilor.

Pe Shaun Williams l-am descoperit în urmă cu câțiva ani, prin pagina lui Șaraiman. Shaun e un muzicolog american care s-a mutat în România pentru a-și face doctoratul în muzică lăutărească.

În ultimii ani, mai mult sau mai puțin accidental, Shaun a înființat un taraf de lăutari autohtoni, împreună cu solista Corina Sîrghi. Întrucât vor susține un concert în titulatura Corina Sîrghi și Taraful Jean Americanu în cadrul Outernational Virtual Festival din județul Vaslui, am profitat de ocazie pentru a vorbi cu Shaun mai pe larg despre parcursul său prin muzica românească și ce anume l-a făcut să aprofundeze muzica și cultura lăutarilor.

Shaun Williams și Corina Sîrghi în 2017. Foto: Ioan George Pancencu
Shaun Williams și Corina Sîrghi în 2017. Foto: Ioan George Pancencu
Shaun Williams și Cristian Mirea. Foto: Ștefan Marinescu
Shaun Williams și Cristian Mirea. Foto: Ștefan Marinescu

Când ai ajuns în România? 

Am venit prima oară în 2007, căutând rădăcini. Străbunica din partea mamei era săsoaică din Sebeș, Alba. Am venit cu un țambal mic, când abia începusem să învăț.

De unde ești?

Din Ohio. La vremea aia stăteam în Michigan unde studiam Arte, Pictură.

Și pictai?

Da, apoi am mers spre sculptură kinetică, electronică, apoi video-art și montaj.

Cum ai ajuns la muzică, au mers în paralel?

În timpul facultății stăteam într-o casă cu studenți de la arte și muzică; era muzică mereu prin casă. Atunci am redescoperit clarinetul, la care cântam în copilărie. Colegii de casă cântau jazz, klezmer, muzică balcanică, iar clarinetul se potrivea. Un coleg de cameră avea acordeon, care mi-a plăcut foarte mult. Când s-a mutat, mi-a lăsat unul și am început să învăț.

Cum învățai? Ce încercai să reproduci?

La început klezmer, după ureche, apoi am învățat de la un profesor. Klezmer și cum știam eu muzică balcanică din România, Moldova, Serbia etc. Încet-încet, ascultând mai multă muzică din Europa de Est, am început să învăț diferențele.

Profesorul avea 94 de ani atunci, avusese mulți studenți. În 2007 cântam deja mai serios, aveam formație, Orpheum Bell, care avea un stil influențată de muzică tradițională din America și Europa de Est, un fel de “Country & Eastern”.

Am avut o cântare la festivalul muzicii evreiești din Cracovia și m-am oprit în România, să caut rădăcini și să iau lecții la țambal, cu Nelu Răducanu.

Știai de el dinainte?

Știam de el de la un băiat din Australia, care făcuse lecții cu el. Așa am rămas cu ideea să mă întorc aici cândva. În 2008 am ales să merg în Ucraina, la voluntariat cu Corpul Păcii. Am stat acolo patru ani și am lucrat ca profesor de limbă engleză.

Am stat într-un orășel în Carpați, Rahău, aproape de granița cu Sighetul Marmației, în zona de huțuli. Muzica, cultura și dialectul lor sunt mai aproape de România. Acolo am mai învățat la acordeon, la țambal mic, iar în 2012 m-am întors în America, unde am început Facultatea de Etnomuzicologie, la Indiana University.

Am făcut cercetare pentru masterat în Maramureșul de Nord, Transcarpatia, iar pentru doctorat am decis să studiez muzica tradițională urbană/suburbană din România. În 2016 am început cercetarea și încă sunt doctorand. Până la urmă am început mai multe proiecte și se mișcă mai încet cu cercetarea. Când am venit aici nu-mi imaginam că o să am posibilitatea să cânt, să lucrez cu lăutari. Nu venisem cu niciun instrument.

Am ales să lucrez cu lăutari ca să înțeleg cum se vorbește, cum se gândește despre muzică. Am venit pentru lecții—adică să învăț să cânt la acordeon/țambal cu lăutari nu doar pentru că îmi place să cânt, dar și pentru că această experiență dezvăluie moduri de a gândi și de a vorbi despre muzică lăutărească.

Cum au fost primele tale contacte cu lăutarii și cu muzica lăutărească?

Prin ’06-’07, când am început să învăț țambalul, l-am găsit pe Nicolae Feraru, prin prieteni comuni, care a emigrat în ’88 în Chicago. Mergeam în weekend la el, stăteam cu familia lui și așa am început să înțeleg mai multe lucruri despre meseria asta, despre acest gen de muzică. Lăutăria nu e doar un stil muzical, e o meserie cu o poveste și o istorie lungă. Prin Nic și familia lui am intrat în contact cu lăutăria.

Muzica asta se transmite din generație în generație, doar prin viu grai sau ai întâlnit și compoziții?

Sunt și compoziții, melodii standard, ca în jazz, sau în alte genuri. Sunt de la începutul secolului XX, când apare prima generație de lăutari cu studii, care au compus pentru orchestră. Prin anii ’20-’30 a apărut lăutăreasca academică. Marian Mirea care cântă cu formația noastră vine dintr-o astfel de familie. Tatăl lui era concert-maestru de Orchestra de muzică populară Radio, Constantin Mirea.

Și între lăutari fără studii la conservator sunt teme cunoscute. Sunt chestii mai tradiționale cântate mai des și în fiecare an sunt teme care devin populare și toată lumea le învață. Acordeonistul și compozitorul Ionică Minune are aproape în fiecare an câte o piesă care devine la modă între lăutari. Chiar dacă nu e publicat pe partitură sau ceva, sunt compozițiile lui contemporane. Repertoriul contemporan e separat de cel tradițional, regional, printre lăutari mai în vârstă.

Din experiența ta, ți-a fost greu să înveți să cânți, să te apropii de muzica lăutărească?

La țambal încă sunt începător. Încă este greu. Ca orice tradiție, dacă nu te-ai născut cu asta și nu ai auzit asta din copilărie, e mult de învățat. Trebuie să asculți foarte mult și să înveți cu cineva. Venind dintr-un alt background, o iei de la zero. Dar mă bucur foarte mult că sunt acceptat de lăutari ca acordeonist.

Shaun Williams cu Țagoi în 2016. Foto: Harald Medbøe
Shaun Williams cu Țagoi în 2016. Foto: Harald Medbøe

Naționalismul e prezent în orice țară din Europa, dar această idee de puritate, să fim serioși, e o glumă. Ar fi mult mai sănătos să apreciați ce aveți. Mie, venind din străinătate, mi se pare de apreciat.

Shaun Williams în Rahău (Ucraina) în 2011
Shaun Williams în Rahău (Ucraina) în 2011

E dificil să fii acceptat de lăutari? Acum se vorbește foarte mult și despre apropierea culturală, însușirea altei culturi. Iar tu, fiind străin, cum te-ai integrat?

Începând cu popularizarea muzicii lăutărești din anii ’90 în Occident, în fiecare vară vin mulți străini căutând profesori de vioară, de acordeon etc. Nu sunt primul străin care a venit să învețe muzică lăutărească. Sincer, nu m-am confruntat cu discuția despre apropriere culturală cu lăutarii. Pentru ei, un străin, un gadjo, nu o să cânte niciodată ca un lăutar. Dacă vrea să plătească pentru lecții, e binevenit.

Într-adevăr, sunt sute de formații de muzică balcanică în străinătate care cântă muzică lăutărească fără să fi venit vreodată în România. Pentru mine devine apropriere culturală în momentul în care nu există respect pentru tradiția și meseria care a inspirat muzica. Dacă este cumva promovat într-un mod jignitor, ofensator, gen gypsy music, sau dacă se îmbracă precum un rom romantic, care se joacă cu imaginea lăutarului, pentru mine e deja apropriere culturală.

Probabil uneori, acești străini nici nu știu că romii sunt de fapt un popor și că nu toți romii sunt lăutari, datorită asocierii comune a cuvântului „Gypsy” cu „libertate” și „pasiune”.

O parte din cercetarea mea este să promovez această muzică, să aibă un status mai ridicat. Oamenii se uită la muzica asta ca la Etno TV, cumva lăutăreasca e văzută (în mod greșit) ca muzică kitsch pentru bunici, și e păcat să nu fie apreciată.

De ce crezi că nu e apreciată? Are legătură cu faptul că lăutarii sunt de etnie romă?

Depinde de context. Cred că mulți români nici nu știu că lăutarii sunt toți romi. Dacă vorbești cu lăutarii, aproape nu există lăutari gadjo.

În Republica Moldova s-a promovat ideea că oricine care cântă profesionist muzică tradițională de nuntă e lăutar.

În România, lăutarii sunt ca argintarii, lingurarii etc.; meseria care a definit o anumită familie.

Dacă cineva nu știe sau nu crede că lăutarii sunt neapărat romi, cum poate să fie „rasist” împotriva lăutarilor? Mai degrabă nu respectă meseria… Nu am trăit aici în timpul comunismului, poate e greșit ce spun, dar întrucât comunismul a promovat muzica lăutărească într-un anumit fel, a saturat muzica și TV-ul cu asta, mi se pare că există o suprapunere; lăutăreasca e confundată cu muzica populară. Lăutăreasca e o tradiție suburbană, dar fiindcă ambele genuri au fost folosite în același fel în mass-media, a rămas cumva ideea asta ca ceva de modă veche.

Însă vedem că se schimbă lucrurile, oamenii tineri au început să vină la evenimente, mult mai târziu decât europenii însă.

De ce crezi că există distincția asta agresivă între muzica lăutărească clasică și cea contemporană (manele)?

Dacă te uiți la muzica lăutărească veche, maneaua modernă a existat de la cel puțin începutul secolului XIX, iar forma muzicală are legături cu perioada otomană (începând în secolul XVI). În anii ’80-’90, când a dispărut cenzura strictă, lăutarii au început să cânte din ce în ce mai mult la nunți, botezuri, petreceri și a devenit un gen separat de lăutărească. Mai electrificat, cu influențe din afară. Dar oamenii care cântă manele astăzi vin în mare parte din familii de lăutari. Poate pentru că se câștigă mai bine, poate pentru că vor să facă ceva nou, dar maneliștii sunt lăutari.

Am avut experiența asta destul de des cu formația noastră, când cântăm la o nuntă și facem un playlist, dacă spun cuvântul manele, răspunsul e „nu vrem manele”. Dar dacă spun „a bine, deci nu vreți Șaraiman”. –„Ba da, vrem!”

Sunt văzute ca lucruri total separate, dar au aceeași rădăcină.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Sunt mulți oameni care poate ascultă manele pe ascuns, sau fără să vorbească despre asta. Sunt convins că sunt mulți români care spun că nu le plac, dar dacă vine o manea la nuntă, dansează toată lumea. Nu știu de ce există ura asta împotriva manelelor. Este o combinație între rasism și clasism. Dacă eu spun că îmi plac manelele, pentru unii înseamnă că îmi place ceva low-class, de mahala.

Strămătușa lui Shaun Williams, Liza, cu colegele la colectiv jud. Alba 1970
Strămătușa lui Shaun Williams, Liza, cu colegele la colectiv jud. Alba 1970

românii nu vor să fie legați de istoria otomană, Bucureștiul voia încă de la sfârșitul secolului XIX să fie legat de Occident.

Shaun Williams cu Nea Vasile la Mârșa (2017). Foto de Liviu Drângu
Shaun Williams cu Nea Vasile la Mârșa (2017). Foto de Liviu Drângu

Cum e cu rasismul în România?  

Există fără îndoială rasism instituționalizat, din partea celor care oferă acces la resurse. La fel ca în America, dacă întrebi oamenii dacă sunt rasiști, vor spune că nu. Dar dacă ne uităm la scandalurile cu manelele, cum altfel să înțelegem asta? Este o formă de discriminare.

Oamenii se uită cu mândrie la lăutărie, zic „asta este cultura mea românească”, dar hai să fim serioși, cine a adus tradiția din generație în generație până în ziua de azi, cine a păstrat-o?

Cum ai format Taraful Jean Americanu? Cum ai întâlnit-o pe Corina, pe lăutari?

În primul rând nu venim din tradiția de lăutărie, nu mă simt confortabil să reprezint muzica lăutărească: ca gadjo, ca străin. Sunt foarte conștient de problemele aproprierii culturale. Formația a început cu mine și Corina; am postat ceva cu Țagoi din Clejani la un moment dat. Organizam niște evenimente pe care Corina le-a văzut, m-a contactat, a zis că ea cântă piese din repertoriul Mariei Tănase și muzică tradițională și vrea să aibă acompaniament. Am cântat la rece la ceainărie unde lucra Corina, oamenii au filmat și de atunci am început să primim invitații să cântăm.

Ne-am gândit repede cum să se numească proiectul. Mi s-a părut că numele meu distrage atenția de la muzică, nu voiam să fie despre povestea mea ca străin. Voiam ca oamenii să aprecieze doar muzica, iar porecla mea a venit de la lăutari. Băieții din Taraful de la Mârșa m-au numit Jean Americanu. Mi-a plăcut numele, la început a fost o glumă și așa a rămas. Vreo 6 luni am cântat ca duo, când aveam mai multe propuneri.

Întâi l-am invitat pe Marian Șerban, nepotul profesorului meu de țambal Nicolae Feraru, care tocmai se întorsese din Italia după 20 de ani. Apoi am mai adăugat un viorist, s-a mai schimbat formula, dar de doi ani avem o formulă fixă cu maestrul Marian Mirea la vioara și fiul lui, Cristian, la contrabas, Marian Șerban la țambal.

Am vrut neapărat să fie o colaborare cu lăutari adevărați. Eu nu știu muzica asta atât de bine. Chiar dacă sunt (cumva) liderul formației la capitolul management, nu sunt eu liderul muzical. Lucrăm împreună, facem aranjamente într-un mod democratic, iar multe idei vin de la băieții care știu muzica asta mai bine decât mine și Corina. Eu și Corina învățăm multe de la colegii de trupă.

Repertoriul vostru include muzică tradițională și lăutărească din mai multe părți.

Repertoriul nostru include cântecele Mariei Tănase, Ioanei Radu, Gabi Luncă, Tita Bărbulescu, Rodica Crețu, Dona Dumitru Siminică, un pic de muzică dobrogeană, din partea Corinei. Vrem să prezentăm muzica lăutărească într-o formă 100% acustică.

Deși apreciez foarte mult orga, de exemplu, noi am vrut să redescoperim stilul interbelic și repertoriul mai puțin cunoscut.

E deci și un proces de cercetare constant. Tu personal, la ce te raportezi, de unde începi cercetarea?

De la plăci, casete, lucruri descoperite în piețe care nu au fost digitalizate, puse pe YouTube. Electrecord și Eurostar sunt cunoscute, dar unele sunt aproape uitate.

Ai săpat și în muzica arhaică românească?

Am multe planuri pentru viitor, o listă cu idei, dar unele ies, unele nu. Sunt câteva piese, de la Maria Tănase de exemplu, care vin din folclor arhaic.

În perioada comunistă, folclorul le-a cam fost băgat pe gât românilor.

Noi încercăm să evităm muzica populară, pentru că vine cu un bagaj de kitsch. Și e greu să recuperezi piesele autentice. Cred că găsim un repertoriu destul de bogat căutând doar prin lăutărie. Pentru nunți și chefuri, unde oamenii vor sârbe și muzica populară, cântăm asta. Dar nu la concerte. Nu e specializarea noastră. Preferăm să cântăm mai degrabă cântece de jale și romanțe, pe care le auzi mai rar cântate pe scenă, sau chiar la lăutari. Doar dacă vii cu bacșiș la ei și ceri, atunci o să cânte ceva de jale. Dar lăutarii au o idee și e probabil adevărată, că oamenii vor să se distreze, să se simtă bine cu muzică veselă. Cu toate astea, e un repertoriu întreg cu cântece foarte frumoase, triste, cântate de obicei pe la sfârșitul nunții.

În încheiere, cum ți se pare România ca țară? Crezi că românii au o frică față de Orient?

Eu m-am mutat aici după patru ani în Ucraina. Aveam experiență cu zona post-comunistă, iar după Ucraina, deși seamănă foarte mult social, România e mult mai legată de Occident și a fost mai ușor pentru mine să mă aclimatizez.

Dar da, românii sigur au o frică de a fi „orientali”. Și cu asta revenim la frica de manele; românii nu vor să fie legați de istoria otomană, Bucureștiul voia încă de la sfârșitul secolului XIX să fie legat de Occident. Lăutarii tot vin cu game orientale și teme orientale, să ne aducă aminte de faptul că România e o țară amestecată, care nu a fost niciodată doar europeană și nici nu va fi. E păcat că oamenii nu apreciază asta, pentru că e un amestec foarte frumos.

Naționalismul e prezent în orice țară din Europa, dar această idee de puritate, să fim serioși, e o glumă. Ar fi mult mai sănătos să apreciați ce aveți. Mie, venind din străinătate, mi se pare de apreciat. Și în America e un amestec creat, ca și aici. De ce să nu apreciem asta?

Shaun Williams la acordeon. Foto: Florin Bondrilă
Shaun Williams la acordeon. Foto: Florin Bondrilă