Electronic Beats Romania

Interviu - povestea casei de discuri românești Electrecord

Words by Dragoș Rusu
Published on January 23, 2020 14:31 Berlin Time
Istoria casei de discuri Electrecord

Asocierea dintre muzica românească și casa de discuri Electrecord a fost dintotdeauna inevitabilă. Cele două au crescut împreună, s-au dezvoltat împreună, au trăit într-o ciudată și naturală simbioză și au cunoscut momente intense de-a lungul istoriei, care au influențat cultura României.

Practic, muzica românească nu ar fi existat fără Electrecord. Sau viceversa, Electrecord nu ar fi existat fără muzica românească.

Astăzi, se întâmplă des ca atunci când vorbești cu cineva despre Electrecord să intervină în discuție – inevitabil – întrebarea (oarecum firească): mai există Electrecord?

Fizic, label-ul există, firește. Sediul e tot acolo (pitit pe undeva prin zona Unirii, într-o clădire veche, de patrimoniu); studiourile sunt tot acolo, fonoteca de aur ce cuprinde toată arhiva muzicii românești e tot acolo. Dacă nu ai remarcat semnul de la intrare, e foarte posibil să fi trecut de multe ori pe lângă clădire fără să-ți dai seama.

Ca să înțelegem mai bine traiectoria acestei case de discuri, trebuie să ne raportăm la două perioade definitorii: perioada de glorie dinainte de Revoluție și perioada de declin de după anii ’90.

Pentru a afla mai multe despre istoria (aproape seculară) a primei case de discuri românești, dar și ce planuri de viitor se întrevăd, am vorbit recent cu Cornelia Andreescu (inginer de sunet și director Electrecord) și George Orbean (project manager).

Dar până atunci, un pic de istorie și context.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Mai toate sursele disponibile menționează că Electrecord datează din 1932. Deși pare greu de crezut, a ajuns la vârsta venerabilă de 88 de ani; o casă de discuri cât o viață de om.

Așadar, în 1932, un comerciant evreu pe nume Nathan Mischonzniki pune bazele primei fabrici de discuri românești. În primii ani de existență a avut mai multe denumiri: iniţial „Perfection”, apoi „Homocord”, apoi „Cristal”, iar din 1938 a rămas (până astăzi) la numele „Electrecord”.

Primul disc al acestei societăți a fost presat în octombrie 1934. Până în 1937, în lipsa unui studio propriu, fabrica a duplicat şi multiplicat plăci din străinătate, iar eventualele înregistrări româneşti au fost făcute peste hotare, la firma germană „Kristall”.

Până să fie naționalizată de către comuniști în 1948, societatea își oferea serviciile Radioului, Ministerului Propagandei, Societății Compozitorilor Români, filialelor locale ale labelurilor Columbia și Odeon, precum și firmelor doritoare să-și aibă imprimate reclamele audio.

În 1948, societatea este naţionalizată. Regimul comunist vede în Electrecord o oportunitate de propagandă, drept pentru care utilajele şi tehnologiile îi sunt modernizate. Tirajele cresc de la un milion de discuri în 1957 la 2.800.000 de discuri în 1964 şi la circa cinci milioane în 1982, conform site-ului Enciclopedia României.

În 1966, Electrecord scoate primul disc stereofonic, iar din 1967 sunt produse exclusiv discuri de vinil. Anii ’70 sunt caracterizaţi prin înregistrări de bună calitate, făcute în studioul ce avea să se numească mai târziu „Tomis”, după defunctul cinematograf din aceeași clădire. În ’75 apar primele casete. În anii ’80, tirajul anual de discuri ajunge la 6 – 7 milioane de bucăți. Încep să fie produse variante pentru străinătate ale unor discuri, cu textul recântat în limba engleză, precum şi ediţii pe casete audio. Anul 1983 aduce o nouă retehnologizare a liniei de producţie, fiind aduse utilaje performante din Suedia.

După 1990, „Electrecord” a intrat treptat în declin, odată cu apariţia concurenţei şi cu încetăţenirea CD-urilor. În 1990 a început producţia de CD-uri, iar din 1996 s-a sistat producţia discurilor de vinil. Ulterior, activitatea societăţii s-a reprofilat pe reeditări şi înregistrări.

În ce măsură se poate adapta o casă de discuri veche de aproape un secol la cerințele și nevoile publicului de astăzi? Mai poate unul din cele mai vechi branduri românești să satisfacă nevoile unor audiențe noi, extrem de puțin interesate de trecutul nostru comunist? Mai poate fi relevant în contemporaneitate?

Istoria ne arată că da, multe case de discuri internaționale vechi, cu statut de dinozaur (Polydor, Blue Note, Decca Records, Universal Music Group, Polskie Nagranie etc.) sunt și astăzi la fel de relevante ca în trecut. Cum? Prin valorificarea muzicii propriului catalog: discuri clasice care astăzi se vând ca pâinea caldă în ediții deluxe cu artwork-uri și informații noi, aduse în prezent, reeditate sau chiar – în unele cazuri – ediții ce includ și piese noi, ascunse în arhive private la vremea lansării.

Așa cum vom descoperi din discuțiile de mai jos, Electrecord a fost înainte de Revoluție una din cele mai profitabile companii românești. Injecția la nivel național de discuri cu folclor românesc, vândute în sute de mii de exemplare pe an, sporesc nevoia românilor de apartenență națională. Folclorul românesc ajunge – așa cum vom afla – „până în ultimul cătun”, contribuind la efervescența spiritului patriot și naționalist, omniprezent în climatul politic de atunci.

La fel ca multe branduri care după Revoluție au apus, nici viața Electrecordului nu a fost prea ușoară după ’89. Au apărut și alte case de discuri, a apărut CD-ul, presele au fost vândute, iar deschiderea culturală către Vest datorată căderii regimului comunist a generat o piață din ce în ce mai liberă de desfacere. Ca artist, aspirațiile încep să se orienteze inevitabil spre Vest. Acum nu mai aveai doar o casă de discuri la care să-ți scoți muzica. Puteai să faci ce vrei cu ea.

Poate un brand românesc clasic, înfloritor în perioada comunistă, să se reinventeze astăzi și să revină la statutul său primordial de „coloană sonoră a României”? Să fie un reper pentru muzica românească de ieri, de azi și (de ce nu?) de mâine?

Încercăm să aflăm în cele ce urmează, dintr-o discuție cu reprezentanții Electrecord.

Studio-ul Electrecord
Studio-ul Electrecord

Interviu cu Cornelia Andreescu

De cât timp lucrați la Electrecord?

Din 1974. Eu am fost membru fondator al Corului Madrigal; am cântat mult timp în cor pe vremea lui Marin Constantin. Din ’74 m-am angajat la Electrecord, întâi ca redactor de muzică clasică.

Ce făcea un redactor?

Electrecord avea redactor pe fiecare gen muzical. Ca redactor trebuia să culegi și să produci repertoriul muzical. Ce era la epoca respectivă mai deosebit, cu succes mai mare la public, propuneai să intre în repertoriul Electrecord.

Am lucrat întâi ca redactor, apoi inginer de sunet, apoi director artistic, apoi director general.

Și ce v-a ținut atât de mult timp la Electrecord?

În primul rând dragostea pentru muzică. Instituția asta a fost pentru mine ca o familie, ca o a doua casă. Nu ne-am urât între noi. A fost o instituție cu profesioniști în toate genurile; toți redactorii erau de specialitate, cu studii muzicale, inginerii de sunet erau de excepție; cei mai buni ingineri de sunet ai României au fost la Electrecord.

Ce mai face Electrecord astăzi?

Cine trăiește în România și se interesează de viața muzicală de aici trebuie să știe că Electrecord există. De altfel, ar fi păcat ca un asemenea brand să dispară. Electrecord este prima casă de discuri din România, care are în portofoliu toate genurile muzicale: clasică, operă, operetă, muzică jazz, muzica ușoară (muzica pop de astăzi), muzica contemporană, toți marii compozitori care au trecut de la muzica clasică la cea contemporană.

Doar Electrecord are în repertoriul său această paletă largă de genuri muzicale, inclusiv folclorul, care a predominat și a ținut în spate aceste genuri. Nimeni nu vrea să creadă că Electrecord s-a finanțat singură, înainte de 1989. Noi aveam un plan de cheltuieli (înregistrările cu toate filarmonicele din țară, cu toți soliștii de toate genurile, totul este înmagazinat în portofoliul Electrecord). Ce câștigam din vânzarea discurilor sau a licențelor (străinătatea lua de la noi muzică românească de toate genurile), acest câștig depășea cu mult cheltuielile pe care le făceam. În sectorul nostru întrețineam și alte instituții care vindeau mai puțin și care nu își scoteau cheltuielile.

În acea perioadă, pe sectoare erau niște centrale. Aceste centrale aveau în portofoliul lor mai multe instituții, întreprinderi, fabrici, tot ce exista în sectorul respectiv, din toate domeniile. Cele care aveau profit mai mare decât le trebuia lor mergeau la aceste centrale, iar de acolo banii se dirijau și susțineau întreprinderile sau fabricile care nu-și scoteau banii.

Electrecord a fost întotdeauna profitabil, nu doar pentru că a înmagazinat tot ce însemna cultură până în 1989, dar și prin vânzările pe care le avea. Se vindea foarte mult folclor. Tirajele discurilor de folclor erau foarte mari (de la 600.000 la 800.000 de discuri pe an).

În ce zone se vindea mai mult?

În toate zonele țării. Și în orașe, și în sate; discul pătrundea până-n ultimul cătun, prin cooperative. După folclor, cel mai bine se vindea muzica pop.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Dar jazz-ul?

Muzica jazz era o nișă, ca și acum. Nu a făcut vânzări mari niciodată. Folclorul susținea de fapt celelalte sectoare muzicale, care aveau vânzări mai mici. Noi am avut mult jazz la Electrecord: Aura Urziceanu, Johnny Răducanu, Richard Oschanitzky, Dan Mândrilă. Muzica jazz este în continuare o nișă, nu e pentru marele public, e pentru o parte mai cultivată. Se vindea cât de cât, dar nu ca alte genuri muzicale.

Muzica clasică, muzica de operă și operetă, asta se vindea mai puțin. Dar prin repertoriile pe care le făceam, noi eram obligați să scoatem muzică clasică românească. Compozitorii români și interpreții români interpretau bineînțeles și muzica universală clasică, precum Beethoven sau Chopin. De asemenea, noi eram obligați prin repertoriile pentru care primeam o viză de la Consiliul Culturii (Ministerul Culturii de astăzi) să avem și muzica minorităților (ungurii, turcii, macedonenii, tătarii, evreii). Muzica lăutărească era, de asemenea, lansată alături de folclor.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Îmi puteți da niște exemple de mari lăutari?

Dona Dumitru Siminică, Ion Albeșteanu, Gabi Luncă, Romica Puceanu, frații Aurel și Victor Gore, Marcel Budală, Alexandru Țitruș și mulți alții; toți marii lăutari ai României sunt pe discurile Electrecord.

Disc Electrecord
Disc Electrecord

Înainte de ’89 era greu ca artist să scoți un disc la Electrecord?

Nu era greu. Redactorii din Electrecord cunoșteau foarte bine piața muzicală. Artiștii care se remarcau și erau „de frunte” erau obligatoriu scoși pe disc. Cei care abia începeau, apăreau în colaborare cu radioul. Uneori luam înregistrări de la radio și le trăgeam pe disc, ca să vedem ce impact au asupra publicului, să vedem dacă putem scoate un disc mare (ei apăreau pe un disc de 4 piese). Sigur, mai venea cineva și ne spunea că a apărut în cutare oraș sau zonă un artist mai necunoscut și care promite, așa că redactorii mergeau pe teren și făceau cercetare.

Ce surse de informare aveau redactorii muzicali?

Era Conservatorul Ciprian Porumbescu din București; era Conservatorul din Iași, cel din Cluj Napoca.

Exista acces la muzica străină?

Făceam schimburi de benzi cu străinătatea. Noi le dădeam caselor de discuri din străinătate muzică românească, iar ei ne trimiteau muzică străină. Colaboram cu Delta Music din Germania, cu Marea Britanie (erau multe case de discuri, și mai mici, și mai mari), cu Franța. Făceam schimburi de benzi, de licențe. Noi le dădeam ce ne cereau, ce voiau ei de aici.

Și ce voiau?

Cel mai adesea cereau folclor; spre exemplu, când Gheorghe Zamfir a început să circule în lume și deja era cunoscut – până să înregistreze în străinătate – ei ne cereau nouă licențele. Era interes și pentru muzica de operă, soliștii mari ai operei române, care circulau la vremea aceea: Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu.

Apărea și la noi muzica străină. Sigur, nu foarte multă, pentru că nici nu se cumpăra atât de mult, nu era prea mare interes la vremea respectivă.

Cum era cu cenzura? 

A fost o perioadă în care Consiliul Culturii nu ne dădea voie să scoatem muzică corală sau de folclor din cauza cuvântului „opinci”. Se spunea că acest cuvânt trimite cu gândul la sărăcie. Nu era interpretat ca un simbol al folclorului național. Opinca însemna sărăcie în opinia lor. În muzica corală mai ales, dar și în piese de folclor, exista des cuvântul opinci, și ne obligau să-l schimbăm cu un alt cuvânt.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Și cu ce se schimba?

Cu un alt cuvânt. Se schimba propoziția respectivă, fraza; se schimba sau se inversa ceva, dar se scotea acel cuvânt. De asemenea, nu puteam scoate muzică religioasă, pentru că era perioada atee și nu aveam voie. De exemplu, am vrut să scoatem Oratoriul Bizantin de Crăciun, de Paul Constantinescu – o lucrare clasică, nu religioasă, dar bazată pe un text religios. Ei considerau că muzica bizantină este religioasă. Într-un fel, da, este religioasă, pentru că muzica bizantină a apărut în biserică și acolo s-a cântat și se cântă.

Pe vremea aceea era secretar de stat la Consiliul Culturii si Educației Socialiste domnul Ladislau Hegedus, un comunist mai deschis, nu așa de obtuz. La un moment dat, el ne-a sfătuit să schimbăm titlul din Oratoriul Bizantin de Crăciun în Oratoriu de Paul Constantinescu. Și așa a apărut acel disc. I-am trunchiat titulatura ca să treacă de cenzură.

Exista cenzură în muzica experimentală?

Cenzura era pe cuvânt, nu pe sunet, deci nu avea ce să facă în acest caz. Muzica contemporană a apărut puțin mai târziu la noi decât în Occident. A fost îmbrățișată de tânăra generație; la început a fost primită mai greu, pentru că era o muzică mai ciudată, mai zgomotoasă.

Ajungea pe radio?

Sigur, se dădea și pe radio. Dar este o muzică mai greu de digerat pentru publicul larg. E creată nu din melodie, ci mai mult din extreme sonore ca intensitate, ca instrumente. De exemplu, Corul Madrigal a imprimat foarte multă muzică contemporană la vremea aceea: Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Pascal Bentoiu. Era altceva decât muzica clasică normală. Și sigur, ca orice curent, pătrundea mai greu, dar pătrundea.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Ați avut vreodată conflicte cu cei de la Consiliul Culturii?

Nu, pentru că noi comunicam foarte mult și des cu ei. Nu făceam nimic după cum ne închipuiam noi, ci comunicam cu ei. Niciun disc nu apărea dacă nu aveam textele. Iar textele (versurile) trebuiau trimise la viză, unde erau citite. Lumea începuse deja să știe ce puteai folosi și ce nu puteai folosi. Artiștii se obișnuiseră. La fel ca și artiștii de la televiziune, care aveau părul lung și îl strângeau cu agrafe ca să aibă voie să apară pe post.

Sigur, erau și absurdități. A fost o perioadă când nu aveam voie să folosim în cântece cuvântul Leano, întrucât crescuse popularitatea Elenei Ceaușescu. Întotdeauna aveam obligația ca în luna ianuarie să apară disc aniversar pentru soții Ceaușescu; unul pentru Nicolae și unul pentru Elena. Era muzică patriotică în general. La vremea respectivă se scriau foarte multe discuri omagiale pentru ei. La fiecare congres sau aniversare aveam discuri de muzică patriotică. Erau niște repere ale repertoriului pe care trebuia să le respectăm. Și ca să nu intrăm în conflict, le-am respectat întotdeauna.

Sala Electrecord
Sala Electrecord

După ’89 a apărut o altă epocă în care promovarea era principalul lucru, iar noi nu aveam posibilitatea să oferim lucrul ăsta.

Cum funcționa Electrecord înainte de revoluție?  

Electrecord a avut propria fabrică de produs discuri de vinil, precum și propria tipografie. Întotdeauna am fost la ultimul răcnet al tehnicii. Am avut fabrică cumpărată din Suedia. Discul de vinil are un proces de producție foarte lung. Trebuia să ai mașină de transpunere, adică banda trebuie să se transpună pe un disc moale, fără impurități. De pe discul de transpunere, copiile se duceau la galvanoplastie, unde se făceau mamele, adică alte discuri care se argintau în galvanoplastie. Apoi, cu aceste mame se trecea la presă. Era un proces de producție lung, greoi și costisitor. Am avut cred că 10-12 prese, dar acum nu mai avem. Scoteam milioane de discuri pe an.

Cu repertoriile se pleca trimestrial în țară, pentru comenzi. Se strângeau toți vânzătorii de la librării sau magazine de specialitate, ne întâlneam cu ei, le prezentam ce repertoriu avem pe acest trimestru, și ei, în funcție de ce știau că se vinde, dădeau comenzi. Apoi se strângeau comenzile la sediu și se pornea producția, în funcție de ce comenzi strângeam din țară. Sigur, se producea mai mult decât ce era pe comandă.

Cum erau plătiți artiștii care semnau cu Electrecord?

Exista un tarif stabilit de Consiliul Culturii. Totul era în funcție de repertoriu, nu de vânzări. Plata se făcea la minut. Artiștii erau pe categorii: cei de categoria întâi (marii artiști) aveau un tarif. Apoi mai erau două tarife, pentru cei mai puțin cunoscuți sau consacrați. Tarifele se stabileau în funcție de cât de buni și cunoscuți erau ca soliști. Cei de muzică cultă aveau alte tarife, dirijorul alt tarif, și tot așa.

Înainte de ’89, promovarea artiștilor se făcea pe toate radiourile din țară. Aveam colaborare cu radioul de stat; noi le dădeam materialul nostru și ei îl promovau pe post, nu era nevoie de altă publicitate. După ’89 a început să dispară LP-ul, încet-încet. Iar CD-ul, mai ales la început, a fost foarte scump.

Puteau artiștii să trăiască din muzică?

Nu trăiau din vânzările de discuri, ci din concerte. Discul era ca o carte de vizită. Artiștii primeau o sumă fixă, în funcție de minutajul discului. Minutajul se înmulțea cu prețul care era dat pe minut; luau de la 2500 la 4000 de lei pe un disc. Dar acel disc însemna foarte mult pentru artist.

Ce s-a întâmplat după revoluție?

Au apărut alte case de discuri care s-au ocupat de partea de muzică ușoară. Soliștii au avut posibilitatea să meargă la mai multe case de discuri, nu mai erau obligați să meargă numai la Electrecord. Pentru că noi nu aveam posibilitatea să facem publicitate – artiștii doreau foarte mult să-i promovăm, să-i facem cunoscuți – ei s-au răspândit pe la diverse case de discuri. A apărut Cat Music, Roton și alte case de discuri prin provincie; și așa am pierdut și din soliști, și din muzica ușoară aproape total. A apărut o altă epocă în care promovarea era principalul lucru, iar noi nu aveam posibilitatea să facem lucrul ăsta.

După ’89 au mai fost artiști care au vrut să lanseze la Electrecord?

Sigur că da. În primul rând, artiștii consacrați au înregistrat până în 2000 la Electrecord. Sau chiar dacă nu înregistrau aici, veneau cu banda ca să le manufacturăm noi CD-ul.

În opinia dumneavoastră, se mai ascultă discul de vinil azi sau e doar un obiect de colecție?

Discul de vinil are o căldură și o autenticitate pe care CD-ul nu o are. CD-ul este mai ascuțit ca sonoritate și mai ireal; e prea multă liniște pe CD. Discul de vinil are un sunet mai nobil, mai frumos. Cred că încet-încet se va reveni la discuri.

Noi am digitalizat tot ce am trecut din fonotecă de pe vinil pe CD. Există încă și muzică ce nu e digitalizată. Vrem să dăm o mai mare eficacitate studio-ului nostru; avem o aparatură ultra modernă și vrem să ne diversificăm puțin activitatea.

Electrecord nu e un lucru care să trăiască în trecut; are toate valențele de a proiecta un viitor mai bun decât a fost chiar și trecutul. Asta e orientarea noastră în momentul de față.

Interviu cu George Orbean

George Orbean este project manager Electrecord și unul din oamenii care vrea să aducă un suflu nou companiei. Are o bogată experiență managerială și o viziune pe termen lung în privința direcțiilor de dezvoltare ale Electrecord.

Potrivit Adevărul, George Orbean a intrat în presă în 1993. A lucrat ca reporter, editor, producător şi manager de proiect, cu o experiență semnificativă în televiziune (Digi 24, TVR).

Ce planuri de viitor are Electrecord?

Deși din niște cauze istorice, Electrecord (ca și alte branduri românești) a traversat o perioadă mai dificilă, asta nu ne-a dezarmat și nu ne-a făcut să stăm pe spate. Am făcut un plan de repoziționare a brandului. Este evident că acel Electrecord din anii ’70 nu mai poate funcționa azi ca atunci, din motive obiective. Pe de altă parte, portofoliul, brandul, experiența, vocația Electrecord ne fac să putem proiecta niște direcții de dezvoltare care să fie ancorate în realitatea de azi și care pot readuce Electrecord în poziția de jucător în piața asta. Dacă în zona de producție muzicală lucrurile sunt dificile iar concurența e uriașă astăzi, atât intern cât și extern, atunci alte câteva lucruri care nu s-au făcut prea mult (și nici prea bine) în țara asta, ne stau la dispoziție. Noi avem o infrastructură și logistică pe care alții doar încearcă să o mimeze. Avem unul din cele mai performante studiouri de înregistrare din București. Un studio bine făcut în ’70 e la fel de bun și azi, și vrem să ne folosim de acest atu.

Ce vă propuneți în mod concret?

Echipa de management a Electrecord a făcut niște proiecte care să fie începute acum și dezvoltate în timp. Unul din aceste proiecte e o școală de dicție, pe care o pornim la începutul acestui an. Nu e neapărat domeniul specific de activitate al Electrecord, însă vocația singurului producător de muzică din România timp de atâtea decenii este legată de ideea de comunicare, de ideea de exprimare corectă ș.a.m.d. De fapt, acest proiect e ca un soi de școală de comunicare; pornim cu niște cursuri de dicție și vrem să completăm tot acest portofoliu de training. Avem trei actori consacrați cu care lucrăm. Proiectul acesta va începe în februarie.

Mai avem un proiect la care ținem foarte mult. Filozofia Electrecord a fost de tezaurizare a unor valori artistice, muzicale; am început să lucrăm la ceva ce sperăm să devină integrala literaturii române în format audiobook. Realitatea este că foarte puțină lume mai citește azi. Cărțile nu vor dispărea niciodată, dar industria începe să piardă teren, pentru că apar mijloace alternative. Dacă pentru o carte îți trebuie atenție, un cadru liniștit, un audiobook poate fi ascultat oriunde. Ne-am dori ca literatura română să fie disponibilă în toate variantele media, astfel încât oricine să o poată accesa ușor, fără prea mare efort. Până la urmă, e și ăsta un element de tezaur cultural. De ce marile noastre voci (care se duc așa cum ne ducem toți la un moment dat) nu ar fi asociate cu niște titluri din literatura clasică românească? E ca și cum citești o carte cu urechile, nu o mai citești cu ochii. Vrem să facem produse de cel mai înalt standard artistic și calitativ. E un proiect pe care vrem să-l facem în asociere cu Academia Română; ne-am dori să lucrăm și cu Ministerul Culturii. Ia de exemplu Secretul Doctorului Honigberger, citit de Ion Caramitru. Cine e interesat, poate să facă această comparație. Există sute de titluri pe internet, unele mai reușite, altele mai puțin reușite.

Mai avem un proiect pe care l-am denumit Electrecord Academica. El pornește de la o altă realitate și oportunitate; copiii se duc la școală, au manuale, au lucruri de învățat, teme de pregătit. De ce nu ar exista această alternativă la manuale, care să fie în format audiobook? Și acesta e un proiect mai mult științific.

Manualele de astăzi sunt destul de diferite de cele de acum 30 de ani. Sunt mai interactive, multimedia, etc. În orice manual există anumite pasaje de conținut pe care trebuie să le înveți, trebuie să le memorezi. Pornind de la această variantă de audiobook simplu, vrem să discutăm în primă fază despre ce înseamnă educația în plină transformare. Vrem să strângem niște practicieni foarte buni, să discutăm și să vedem cum putem ajunge la instrumente de predare interactivă, adaptate noilor facilități tehnice. Astfel se pot crea niște modele noi de lucru. Vrem în primul rând să generăm o dezbatere serioasă pe acest subiect.

Strategia Electrecord declarată este să revină pe piață. Nu are rost să discutăm contextul în care a ieșit de pe piață; pur și simplu, uneori vremurile trec peste tine ca tancul peste gazon, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână lucrurile așa.

Intenționați să digitalizați toată arhiva Electrecord?

Am făcut deja proiectul acestei campanii de digitalizare; o numesc campanie pentru că e o lucrare care se întinde în mod evident pe mai mult luni, poate chiar un an. E o prioritate zero de-a noastră în momentul de față. Nu procesul propriu zis de digitalizare ne interesează; cel puțin o parte consistentă trebuie reprocesată și re-masterizată. Nu are rost să treci prin câteva mii de titluri și să ratezi oportunitatea de a le aduce în actualitatea acustică și de a le îmbunătăți. Tot procesul de digitalizare a arhivelor audio, video, ș.a.m.d. e o chestiune complexă. Există o preocupare reală în momentul de față pentru asta.

Probabil că toate înregistrările de aici sunt încă în siguranță în următorii 30-50 de ani, dar nu te poți baza pe niște obiecte fizice – așa cum sunt benzile – când poți să securizezi povestea asta pe un server, și atunci ai acces la ea într-un alt regim.

Arhiva nu e un seif în care să ascunzi niște lucruri secrete și care să rămână aici. Muzica a fost compusă pentru a fi ascultată. În perioada asta de rătăcire totală, în care noi, românii, am renunțat complet la ideea de patrie, de patriotism, la valorile noastre, este de o importanță vitală pentru spiritul acestui popor să-și cunoască istoria, să-și cunoască literatura și să-și asculte muzica, așa cum o trăiau oamenii pe vremurile respective.

Mă gândesc la puștii de azi care poate nu au auzit niciodată de nume ca Dan Spătaru sau Aura Urziceanu.

Și aceste perioade de uitare și de reașezare ale unor epoci au rostul lor în istorie. Colecția Electrecord a fost, este și va fi la dispoziția ascultătorilor întotdeauna.

Ce alte planuri mai aveți?

Vrem să facem o bancă de voci. Vrem să punem la dispoziția clienților oportunitatea de a genera conținut audio. Nu e vorba în mod imediat despre spoturi publicitare. Necesarul și consumul de conținut audio crește exponențial în momentul de față. De exemplu, lucrăm în momentul de față la o ofertă pentru corporații de a pune pe suport audio tot ce înseamnă conținutul de training și de prezentare. Vrem să devenim un furnizor profesionist, maleabil, foarte accesibil și foarte prezent în piață pentru orice tip de necesitate apare. Vrem să avem un portofoliu de 100 de voci care să acopere tot ce e necesar în industria asta.

Mai avem un proiect pe care l-am demarat într-un fel sau altul: Electrecord debut. Există acum niște copii care vor fi următorii clasici ai muzicii românești. Este destul de dificil pentru cineva care încă nu e în zona afirmării să facă acest mic pas pentru omenire (dar foarte mare pentru el) și anume să intre într-o zonă profesionistă. Să aibă o înregistrare, câteva melodii; ai o voce extraordinară, te știe tot cartierul, ai mai cântat la nunți. Pentru radio îți trebuie câteva piese imprimate la calitate bună. Le poți trage, desigur, și la unchiul tău în sufragerie (sau în garaj la un prieten) dar merge foarte bine și în studioul Electrecord, cu un taraf sau o formație profesionistă și într-un regim impecabil și profesionist.

Ați vrea să susțineți voi debutanții?

Da. Vrem în primul rând să-i descoperim. Puțini oameni știu că sunt talentați, iar din cei care știu, și mai puțini au curajul să facă pasul acela. Dacă le vii în întâmpinare, la un moment dat poți găsi o Maria Tănase oriunde.

Electrecord e un bun de patrimoniu național și funcționează ca atare. Arhiva Electrecord e ceva minunat. Dar Electrecord nu e un lucru care să trăiască în trecut; e ceva care are toate valențele de a proiecta un viitor mai bun decât a fost chiar și trecutul. Asta e orientarea noastră în momentul de față. Nu cerem nimic nimănui, nu inventăm povești lacrimogene, avem nevoie de munca noastră, de ideile noastre și suntem siguri că putem duce lucrurile înainte.

Mulțumesc: Victor Plastic (consultant istoric), Radu Molnar (Electrecord), Claudia Rădulescu (artistă, muziciană), Alexandru Drăgănescu (DJ, colecționar de discuri)

Fonoteca Electrecord
Fonoteca Electrecord