Electronic Beats Romania

Mihai Moldoveanu, basistul care face Timișoara să vibreze

Words by Andrei Bucureci
Photos by Amalia Gaiță
Published on August 11, 2020 11:12 Berlin Time
Mihai Moldoveanu

Cu Mihai Moldoveanu m-am cunoscut acum opt ani, la Sibiu Jazz Festival, unde el cânta cu JazzyBIT, iar eu mă pregăteam pentru primul și ultimul meu performance de spoken word pe muzica fusion în fața lui Horia Moculescu (cântam pe atunci alături de Loungerie II). Nu vrei să știi diferența de feedback între trupele noastre.

Am făcut instant click, eu și Mihai, și nu mă mir; omul este un artist timișorean și există o conexiune specială între mine și mica Viena. Apreciez energia și creativitatea emanată de timișoreni, atât la nivel sonor cât și vizual.

Am povestit în trecut cu Ovidiu Hrin de la Synopsis, Radu Pieloiu de la Acetoba și sper ca lista să continue și după discuția cu versatilul Mihai.

Muzicianul este basist în câteva proiecte din stiluri foarte diferite și eclectice: face jazz cu JazzyBIT, jam electro funk rock cu Paperjam, acustic rock cu Urma, post-metal cu Sunset in the 12th House și performează alături de Amalia Gaiță. În portofoliul lui Mihai este și un live inedit la Gala Uniter alături de MC Bean de la Subcarpați.

Ca antreprenor, Mihai a lansat anul acesta în pandemie Break A String, afacerea sa de mentenanță de chitare. Îmi amintesc clar că am discutat și despre jobul său în IT, deci de unde găsește Mihai atâta energie nu știu.

Rămâi aici pentru o lectură despre stamină, energie creativă și standarde timișorene, festivaluri de jazz de pretutindeni și colaborarea cu profesionistul vizual potrivit.

Foto: Petru Cojocaru
Foto: Petru Cojocaru

Mihai, e ceva în apa din Timișoara? De unde aveți atâta stamină și ce te face să cânți așa des cu atâtea trupe, și cum ai timp și de job?

Ca să-ți răspund la prima întrebare cu o întrebare: știi piesa “Să curgă bere pe Bega” de la Implant pentru Refuz?

În cazul meu, lucrurile pur și simplu s-au întâmplat, eu niciodată nu mi-am propus să devin muzician. Am început cu basul în clasa a 11-ea, singur, cântând acasă piese Rage Against The Machine, KoRn sau Metallica, apoi m-am mutat la Timișoara ca să studiez (Jurnalism și Limba Germană) și la un moment dat am pus un anunț la Rocka Rolla în care căutam trupă. Așa că m-am trezit destul de repede cântând alături de Bogdan Danciu (patronul barului unde ies cel mai des – Aethernativ), Radu Pieloiu (Subcarpați) și Bogdan Moraru (Casetofoane) în trupa “Lile”. Am inițiat ulterior trupa Beat Bang! alături de Radu și DJ K-lu, urmând ca mai târziu să mă invite Teo în trupa ce urma să devină JazzyBIT. Bănuiesc că am început să devin puțin vizibil local, iar Edmond (dordeduh) m-a invitat să cânt în noul lor side project de post-rock experimental numit „Sunset in the 12th House”, apoi Petrică Ionuțescu (Blazzaj) m-a chemat să cânt în trupa Alexandrinei alături de alți muzicieni timișoreni. La un concert Alexandrina m-a văzut Mani de la Urma, și așa am ajuns să cânt și cu ei. Inițiasem între timp și evenimentul de muzică improvizată „Paperjam”, iar în 2016 m-a invitat Amalia Gaiță să cânt în trupa ei.

Și uite așa la un moment m-am trezit cântând în șapte formații! Mie-mi plac provocările și mereu am zis „da” multor oportunități, dar ce m-a atras mai mult a fost șansa de a cânta alături de mulți muzicieni pe care-i admiram de mult timp. Plus că-mi place să fiu ocupat, nu sunt genul care stă la terase și bea cafea (apropo, nu beau cafea deloc!). Relativ la job, lucrez full-time de peste 11 ani, de aproape 8 ani în același loc. Am noroc să primesc multă înțelegere de la colegii mei de lucru, care văd cât de importantă e viața artistică pentru mine și au fost suficient de flexibili cu asta. Au fost și perioade mai grele, am avut odată 6 concerte în 4 zile consecutive, urmate de o luni la birou. Dar vorba aia: „What doesn’t kill you, makes you stronger”. Am sacrificat în schimb multe concedii pentru concerte, dar nu regret deloc.

Pe scurt: am fost norocos și harnic!

Care a fost călătoria proiectului Paperjam și ce planuri mai aveți?

Am fost inspirat de Nik Bärtsch’s Ronin, ei organizează de ani de zile în fiecare luni un concert de improvizație 100% într-un local din Zurich – evenimentul se numește “Montags” (lunea). Mi-a plăcut ideea de a cânta absolut liber, fără nicio pregătire sau repetiție și de a explora spontan mai multe teritorii muzicale. Chiar dacă la început oamenii au fost aceeași (Lucian Naste, Ovidiu Zimcea, Sergiu Cătană), am început apoi să variez tot mai mult muzicienii, ca să sune cât mai diferit și să fie cât mai eclectic. Inițial Paperjam era lunar, dar acum se întâmplă destul de rar, în primul rând pentru că sunt mereu ocupat cu celelalte trupe în care activez. Dar să știi că e un sentiment tare mișto să cânți la un festival de jazz serios precum JazzTM sau Smida Jazz și să te urci pe scenă fără nici cea mai vagă idee despre ce urmează să cânți. Am avut și multe situații în care muzicienii din trupă nici măcar nu se cunoșteau înainte de concert. Dar despre asta este Paperjam, și pică foarte bine când se întâmplă. Nu avem planuri concrete de viitor, dar mi-ar plăcea să înregistrăm mai multe Paperjam-uri și să scoatem un material cu o parte din live-uri.

Spune-mi despre inițiativa ta de antreprenour Break A String. 

Nu văd asta ca pe o afacere, n-am făcut proiectul din rațiuni financiare. E mai degrabă o „oficializare” a unei pasiuni mai vechi: de a aduce chitare în cea mai bună stare de funcționare. Și da, iau asta foarte în serios.

Să știi că plănuiesc asta de ceva timp, dar am tot ezitat pentru că n-am găsit un nume mișto – n-am vrut să fie „Michi’s Guitars / Guitar Shop / Guitar Repair”. Anul trecut am prins curaj și am început să ofer mai multor prieteni acest serviciu – să le pun chitara la punct. Îmi face mare plăcere să fac asta, sunt o persoană destul de OCD și îmi dă o satisfacție aparte. Pandemia mi-a dat mai mult timp să mă gândesc la asta și am găsit în sfârșit și un nume. Și cum am fost foarte încântat de el, am zis că trebuie să-i fac o identitate vizuală pe măsură, și Ovidiu Hrin a fost prima persoană pe care am sunat-o, cred că la câteva minute după ce am găsit numele. Expresia o foloseam de ceva timp deja, înainte de concerte prietenii îmi urau mereu „break a leg”, iar eu le dădeam replica „break a string”.

Ai lansat afacerea în pandemie, când nu mai existâ cântări live. Nici nu te întreb daca îți este dor de ele, știu cât de des cântai. Dar zi-mi, ce ai mai compus și plănuit în ultimele luni și cum prevezi următoarea perioadă?

Să știi că pentru mine pandemia a adus un respiro pe care nu l-aș fi avut, deci mi-a picat oarecum bine, mai ales pe plan personal și mental. De regulă, din aprilie-mai eram plecat aproape în fiecare weekend, și acum a fost o surpriză plăcută să am fiecare weekend liber. Am început prin a avea grijă de mine puțin – yoga, alimentație, sport, odihnă. Apoi am făcut diverse lucruri pe care le amânam de ceva timp, „Break a String” e probabil cel mai important. Am ieșit puțin din zona de confort înregistrând niște „quarantine sessions” de acasă pentru Amalia Gaiță. Dar am și compus un album nou alături de colegii mei din JazzyBIT, album pe care urmează să-l înregistrăm când se va putea.

În perioada asta ies destul de mult cu bicicleta, arunc cu frisbee-ul și ascult foarte multă muzică. Chiar cerusem în pandemie recomandări de muzică nouă, mi s-au sugerat vreo 100 de albume, și le-am ascultat pe toate!

Foto: Amalia Gaiță
Foto: Amalia Gaiță

Noi ne-am cunoscut când ai cântat cu JazzyBIT la Sibiu. Care sunt cele mai neprețuite amintiri ale tale cu această trupă?

Probabil cel mai relevant și îmbucurător este faptul că tot ce am realizat a fost 100% din puterile noastre, cuplat bineînțeles cu o doză de noroc. Am fost independenți și DIY încă de la început, și în cei 8 ani de activitate am reușit să avem peste 250 de concerte, în 16 țări, pe trei continente. Și toate astea fără niciun booking agent, manager sau PR. Și cântând un stil de muzică foarte nișat. Trupa asta m-a învățat că nimic nu e imposibil și că se pot face lucruri mărețe cu puțină viziune și multă hărnicie.

Cel mai memorabil pentru mine a fost cu siguranță concertul de anul trecut de la „Blue Note Jazz Festival” din New York City. „Blue Note” are o vibrație fantastică, practic orice artist de jazz pe care-l admirăm a cântat acolo. A fost foarte marcant, și în New York mă voi întoarce cu siguranță cât de curând. Îmi aduc aminte în schimb și de excursia din Coreea de Sud, la „Jarasum International Jazz Festival” din Seul, un festival vizitat de 100.000 de oameni în fiecare an!

Noi trei am trăit foarte multe împreună, și sunt tare mândru că am adus singuri trupa asta de la bărulețe cu șase mese la festivaluri de top de jazz din lume. Și toate astea în timp ce toți trei avem un job full-time. Procesul ăsta a fost unul oarecum lung, dar m-a călit și m-a învățat foarte multe.

Cum a fost colaborarea cu Bean?

Propunerea de a colabora cu Subcarpați și de a cânta la Ambasada și la JazzTM a venit de la Nobert Tako (inițiator al festivalului Plai și producător al festivalului JazzTM). Eu eram foarte familiar cu MC Bean și cu Subcarpați, și da, îl urmăresc pe Bean încă de pe vremea Blanoz, și mereu mi s-a părut un MC excelent, care se simțea foarte bine în trupe live și improviza excelent.

Am repetat exact două zile înainte de primul concert, am cântat și piese Subcarpați în maniera noastră, am cântat și piese de-ale noastre pe care le-am adaptat la stilul lor, dar și câteva jam-uri, chiar și un riddim de la Manudigital. A ieșit foarte bine, și plănuiam să mai facem niște repetiții înainte de concertul „cel mare” de la JazzTM, dar din motive logistice nu s-a mai putut. Așa că am dat concertul de la JazzTM cu doar o scurtă repetiție la soundcheck, și a ieșit superb. A fost probabil cel mai vizitat concert al nostru și am fost impresionat de ce treabă bună au făcut Bean și Power pe Vinil alături de noi. Bean, hats off pentru flow! Și mă bucur foarte mult pentru cât de mari au ajuns Subcarpați, o merită cu vârf și îndesat. Și mă bucur și pentru prietenul meu Radu Pieloiu care a ajuns să cânte cu ei, nu cred că găseau un toboșar mai potrivit!

Spune-mi despre apariția la Gala Premiilor UNITER 2017. Cum ai perceput momentul?

Pentru mine acea apariție a avut o importanță cu atât mai mare cu cât eu lucrasem aproape patru ani la Teatrul German de Stat din Timișoara, context în care am cunoscut mulți actori, regizori, scenografi și muzicieni de teatru, și știam foarte bine cât de râvnit este un premiu Uniter. A fost o reală onoare să fiu pe aceeași scenă (a Teatrului Național din Timișoara / Opera Română) cu mulți dintre oameni pe care îi admiram de ceva timp. M-am bucurat în mod special pentru scenograful Dragoș Buhagiar, am fost mereu impresionat de creațiile sale pentru teatrul românesc, un artist excelent.

Care este relația ta cu Alexandrina? Care au fost cele mai faine cântări?

Alexandrina este minunată, am avut mereu o sensibilitate pentru muzica ei, și am trăit niște momente foarte frumoase alături de ea pe scenă. Cred că cel mai frumos concert pe care l-am avut alături de ea a fost cel din cadrul turneului „Alexandrina – X” de la București, în Sala Radio, în 2016. A fost printre cele mai intense momente trăite pe scenă vreodată. Atmosfera și liniștea pe care o putea atinge Alexandrina într-o sală de aproape 1000 de oameni este foarte greu de obținut și descris. Și să știi că vedeam foarte des lacrimi în ochii fanilor din primele rânduri. Chiar dacă muzica ei este oarecum sensibilă și liniștită, live aveam unele momente foarte intense care duceau lejer spre post-rock. Țin minte un moment de la Sala Radio când am dus un moment intens foarte sus ca și dinamică – mă uitam la Radu (Pieloiu, cu care m-am intersectat și în trupa Alexandrinei) și pot să spun că am făcut mare noise în Sala Radio, săreau așchii din bețele lui Radu și eu eram cu distorsul aproape de Sunn O))).

Tu ai cântat și post-metal cu Sunset in the 12th House. Ce preferai live sau studio? 

Da, Sunset in the 12th House încă există, doar că n-am activat recent. Vom pregăti un EP la un moment dat. Prefer oricând live, în special în muzica instrumentală. Nimic nu se compară cu un concert, live se transmit și sentimente, nu doar sunete. Producția unui album are și ea farmecul ei, dar eu am fost mereu mai atras de concerte live.

Referitor la Edmond și Sol Faur de la dordeduh, ex-Negură Bunget, și eu îi văd ca pe niște legende vii ale muzicii metal românești și mă bucur că-i pot considera prieteni. Albumul „Om” de la Negură Bunget mi se pare printre cele mai bune albume de black metal din istorie, și stă foarte bine în picioare lângă multe albume de metal nordice.

Și dacă tot a venit vorba de dordeduh, îți pot spune că mă aflu printre puținii privilegiați care au ascultat deja noul album dordeduh, ce urmează a fi lansat în viitorul apropiat. Mie mi-au dat lacrimile când l-am ascultat prima dată, mi se pare absolut fantastic. Abia aștept să-l audă lumea, e superb!

Foto: Petru Cojocaru
Foto: Petru Cojocaru

Ai cântat la Smida, Gărâna, Sibiu, Green Hours, JazzTM, etc și la multe evenimente în afara țării. Ați ajuns până în State. Cum privești în urmă aceste experiențe?

Se fac festivaluri foarte bune și în România, absolut comparabile cu multe festivaluri de afară. Din punct de vedere sceno-tehnic nu am absolut nimic de reproșat, stăm foarte bine. Iar Electric Castle, Plai sau Smida Jazz sunt exemple foarte bune de festivaluri care au crescut natural și frumos din propriile puteri. Am dat în schimb și de locuri mediocre în multe țări mai dezvoltate. Eu cred că un festival bun are nevoie de trei lucruri, în ordinea asta: viziune, dedicație și buget.

Ați primit cu JazzyBIT la Timișoara Jazz Awards un super premiu. Admiri ca și muzician acest parcurs către recunoașterea criticilor și a fanilor? Urmărești și Grammyes, Mercury Prize, etc?

Pe lângă „Grupul Anului” în 2016, am primit în 2017 și titlul de „Basistul Anului”. M-am bucurat de ambele premii, s-au simțit ca o recunoaștere a muncii depuse timp de ani de zile. Urmăresc Premiile Grammy, ascult de regulă albumele câștigătoare. Cred că e minunat să iei un Grammy! Am văzut ce a însemnat un Grammy pentru Snarky Puppy, o trupă ce a muncit enorm și a luat primul Grammy după 10 ani de turnee constante. După cum a zis și basistul și liderul lor, Michael League, acel Grammy le-a adus mai multă expunere și condiții mai bune de a călători.

Ai lucrat cu producătorul și sunetistul Uțu Pascu aka Doctorul Simteză care cântă la bass electric și cu Blazzaj și în trecut a fost și la Kumm. Care sunt piesele pe care știi să le cânți la bass compuse de Uțu și ce admiri la el?

Uțu Pascu a fost pentru mine un „idol local” și îndrumător la început de drum. De altfel el ne-a înregistrat, mixat și masterizat primul album JazzyBIT „Touch the Sky”. Eu știam de Uțu de pe XBass (un forum de basiști), și în anul I de facultate am ajuns din greșeală la un party drum and bass unde avea să cânte Brigada Artistică Urbană, despre care nu știam mare lucru atunci. Așa am descoperit că Uțu cântă și cu ei, și am fost foarte plăcut impresionat să-l văd live. E și acum printre basiștii mei preferați din țară, alături de Sebestyen Sandor Joo și bunul meu prieten Laszlo Demeter.

Știu să cânt câteva piese Blazzaj, cu linii de bas funky compuse de Florin Barbu și de Uțu. Dar am fost și mare fan Kumm, și mă bucur tare mult că am ajuns să cânt cu Domi în Urma, un toboșar pe care l-am admirat mereu. Uțu este un basist foarte pe gustul meu, și-mi pare rău cumva că nu-l mai văd atât de des cântând la bas. Uțu ne-a fost sunetist în perioada în care cântam cu Alexandrina – era destul de ciudat să cânt la bas în fața unuia din basiștii meu preferați în fiecare seară.

Ai colaborat de mai multe ori cu super-designerul typo-maniac Ovidiu Hrin. De când vă știți și de ce tot apelezi la el?

„Țuțu” este pentru mine artistul absolut. Are o bibliotecă impresionantă (atât la Synopsis cât și la el în cap) și e persoana în care am cea mai mare încredere când vine vorba de orice înseamnă design. Am colaborat foarte bine cu JazzyBIT cu el, dar am fost foarte încântat de colaborarea noastră pentru „Break a String”. Procesul a decurs foarte ușor, practic i-am povestit o oră despre ce vreau să fac, mi-a trimis trei propuneri din care una a fost câștigătoare. L-am cunoscut când eram student și roadie la Implant pentru Refuz. Apropo, mi se pare absolut remarcabilă coperta și booklet-ul ce le-a făcut pentru albumul „Cartography” de la Implant pentru Refuz.

Încă una din nenumăratele tale colaborări este cu Amalia Gaiță, cu care ați scos și un disc fain. Ce ne povestești despre proiect?

Mă bucur că ți-a plăcut albumul! Și mie mi se pare că a ieșit foarte bine, și știu cât a lucrat Amalia la el, în special pe partea de producție. Amalia m-a invitat în proiect la sugestia toboșarului Adrian Șchiopu, și mi-a plăcut mult felul ei de abordare, îi place să facă lucrurile bine – am rezonat fain cu ea la acest aspect. E o plăcere să colaborez cu ea, o persoană cu mult bun gust și putere de muncă, lucruri ce pe mine mă inspiră. Dar pe lângă asta îmi place și ce muzică am creat alături de ea, o combinație foarte mișto între rock și soul, alternativ, pe alocuri chiar jazzy.

Foto: Petru Cojocaru
Foto: Petru Cojocaru

Cum este touring-ul din perspectiva ta, un călător înrăit?

Am multe mii de kilometri la activ, ăsta e probabil motivul pentru care nu îmi place atât de mult turismul: călătoresc suficient când am concerte. Recordul meu personal este de vreo 6000 km în 4 zile, cinci oameni într-un Logan MCV plin ochi, iar o parte din drum am fost și șofer. Dar cu toate astea, îmi face plăcere, nu mă sperie deloc un drum de 10 ore cu mașina, urmat de un concert în aceeași zi. Nu e ideal, dar și discuțiile din dubă cu colegii de trupă au farmecul lor (și cina pe capotă sau somnul cu gura deschisă). Și am avut noroc să călătoresc cu mulți oameni care m-au inspirat și de la care am învățat foarte multe lucruri. Am văzut cu ochii mei cum au apărut autostrăzile și cum drumul de București s-a scurtat considerabil de când am început să-l fac.

Aș adăuga că-mi face mare plăcere să stau în hoteluri! Un mic vis neîmplinit este că nu am stat niciodată la hotel în Timișoara. Mi-a zis un prieten că dacă fac o nuntă la un hotel din oraș, primesc gratuit o noapte de cazare la acel hotel. Eu sper totuși la un concert Urma în Timișoara, unde organizatorul nu știe că locuiesc în oraș.

Povestește-mi puțin despre job-ul tău. Lucrezi în IT, nu?

Lucrez de aproape opt ani la o firmă de web development din Timișoara numită „Dream Production”. Mă ocup de partea de support, content și de contactul cu clienții (lucrăm în mare parte pentru piața elvețiană). Am ajuns în IT din greșeală, și nu aveam aproape deloc cunoștințe în domeniu, dar am învățat foarte multe în acest timp. Și suntem gașcă tare faină, îmi face plăcere să merg la birou. Motivul principal pentru care nu am renunțat la job pentru muzică e foarte simplu: sunt foarte fericit cu job-ul meu!

Care este relația ta cu Tavi de la IPR și Blazzaj? Ce albume ai în colecție pe care cântă acest alt neobosit timișorean?

Pe Vita l-am văzut live prima dată în anul I de facultate cu Blazzaj, iar apoi și cu Implant pentru Refuz. Mi-a plăcut eclecticismul lui, și da, ai dreptate, este un „neobosit”, mereu tânăr! Ne-am cunoscut apoi mai bine când am fost roadie la Implant pentru Refuz. Avem chiar o poveste tragi-comică: eram în tren spre București, adormisem, și la un moment dat a venit la noi un domn, probabil evadat de la un spital de psihiatrie, spunând că la noi este „greșeala”, și că nu scăpăm până nu îi arătăm „greșeala”. După multe negocieri în care încercam să-i spunem că nu avem „greșeala”, domnul ușor agresiv a început să ne caute prin bagaje, spunându-ne că nu a găsit „greșeala”, dar că nici așa nu scăpăm! Eram chiar pe podul peste Dunăre în timp ce ne spunea: „Nu scapă nimeni, numai dacă sare în apă!”. Câteva minute mai târziu ne-a salvat Bulbuc (celălalt vocal Implant pentru Refuz, care era cu noi) împreună cu controlorul. Am tras o sperietură serioasă, dar avem și o poveste. De fiecare dată când ne vedem ne întrebăm dacă am găsit „greșeala”.

Am mai multe albume de la ei în colecție, dar preferatul meu este „Cartography”. Am și CD-ul „Monolith” sigilat, și nu intenționez să-l desfac prea curând. Știu că s-a muncit foarte mult la aceste albume, dar mi se par de referință în cariera lor. Ah, și am și „Macadam” de la Blazzaj, pe care l-am primit premiu când am participat la concursul „Dracula Bass”, acum câțiva ani.

Ce ne povestești despre experiența de la New York?

Am fost absolut fascinat de excursia din New York, un loc în care mă voi întoarce cu siguranță! Are ceva magic acel oraș, și cantitatea de artiști pe metru pătrat este enormă. Trebuie să înțelegi că m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu John Davis, basistul lui Jojo Mayer, și am dat tot întâmplător într-un magazin de muzică de Larry Hartke, fondatorul amplificatoarelor de bas Hartke: avea în magazin primul cabinet de bas pe care l-a construit pentru Jaco Pastorius. Așa ceva doar în New York City se poate întâmpla. Mie nu-mi place turismul în mod special, dar în New York am simțit că pot descoperi ceva la fiecare colț, și deși am petrecut aproape două săptămâni acolo, mi se pare că n-am văzut aproape nimic. Se zice că odată ce ai ajuns în New York, te voi întoarce. Nimic mai adevărat!

Ce piesă sau album îți place cel mai mult de la Gil Scott-Heron și de ce?

Prima piesă de pe primul album desigur: „The Revolution Will Not Be Televised” – dar ca să fiu sincer, n-am ascultat prea mult Gil Scott-Heron. Din soul și funk îmi plac mai mult Jamiroquai, Tower of Power, Groove Collective sau The Brand New Heavies, mai mult spre acid jazz.

YouTube

By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more

Load video

Dar de la Prince? 

Piesa și albumul „Musicology” – un update excelent la funk-ul anilor ’70 de la un artist excepțional.

Prima piesă fredonată (și dansată) de mine a fost „Black or White” a lui Michael Jackson. „Dangerous” a fost prima casetă de care-mi amintesc – țin minte perfect cum îi dădeam play și dansam prin cameră pe ascuns față de părinți. Am descoperit recent că albumul s-a lansat exact în ziua în care împlineam șase ani.

Break a String
Break a String

Îmi povestești te rog despre colecția ta de pedale?

N-am atât de multe, practic doar două pe care le folosesc live: un octaver Boss OC-2 și un drive Darkglass Microtubes B3K, sunt destul de minimalist când vine vorba de echipament. Dar am dezvoltat un mic cult pentru octaver-ul Boss OC-2. Este o pedală apărută în 1982, intenționată pentru chitară, menită să dubleze una sau două octave sub nota originală. Problema e că a ajuns pe mâna basiștilor, și când treci basul prin ea, scoți un sunet de sub / synth bass extraordinar, care sună cu atât mai bine cu cât PA-ul este mai mare. De regulă lumea din primele rânduri începe să râdă de frică! Pedala e folosită de mulți basiști pe care îi admir: Michael League, Tim Lefebvre, Pino Palladino, Paul Turner, Stuart Zender, John Davis sau Janek Gwizdala. Cum pedala nu se mai fabrică din 2003, mi-am cumpărat una pentru concerte, și după ani de căutări am reușit să găsesc încă două exemplare de colecție: una fabricată în 1984 în Japonia și una fabricată în 1999 în Taiwan, ambele în stare excelentă (una aproape neatinsă!), cu manualul de utilizare, în cutia originală.

Mergi des la Viniloteca? Ce discuri faine sau CD-uri ți-ai luat de acolo? 

Trebuie să recunosc că nu am o colecție prea mare de CD-uri sau viniluri, îmi cumpăr de regulă doar albumele ce-mi plac în mod special, pe cât posibil direct de la formație. Dar sunt fericitul posesor al unui album pe vinil pe care am cântat eu integral: „Sunset in the 12th House – Mozaic”.

Ne faci te rog un playlist de vreo 10 albume?

Albume preferate din colecția mea:

  • Vița de Vie – Fenomental (pe CD, în cutia de medicamente)
  • Animals as Leaders – The Joy of Motion (albumul care mi se pare că a reinventat metal-ul modern)
  • Miles Davis – Kind of Blue (pe acesta mi-l doresc pe vinil, preferabil din anii ’60)
  • Tigran Hamasyan – Mockroot (luat direct de la Tigran după concertul de la Gărâna din 2015, probabil cel mai metal concert ce-a avut loc pe scena de la Gărâna Jazz)
  • Karnivool – Sound Awake (pe dublu vinil)
  • Jaga Jazzist – Live with Britten Sinfonia (pe vinil, câștigat la un concurs pe pagina lor de Facebook!)
  • Implant pentru Refuz – Cartography (cunosc un hidden gem despre coperta acestui album, întrebați-mă!)

Și pentru că sunt doar șapte am să adaug încă trei dintre albumele mele preferate:

  • The Cinematic Orchestra – Ma Fleur
  • Bring Me The Horizon – That’s the Spirit
  • Deftones – Diamond Eyes

Hai să vorbim despre visuals. Cât de mult vinde o copertă muzica de pe un disc? Și de ce ne atrag mai mult albumele cu coperți mișto?

Sunt pasionat de design și apreciez mereu o copertă bună. Ne atrag pentru că subliniază viziunea artistului, și la un artist cu bun gust pentru design sunt mereu curios și de muzica lui. Pot să-ți spun câteva din coperțile mele preferate:

  • Red Hot Chili Peppers – Californication
  • Tyler, the Creator – Igor
  • Bring Me The Horizon – That’s the Spirit
  • Deftones – Diamond Eyes
  • Tom Misch & Yussef Dayes ‎– What Kinda Music (apropo, îmi place tare mult albumul ăsta!)

Cum a fost experiența de la Mastering the Music Business ca speaker?

A fost foarte fain la conferință, și m-am bucurat să văd că lumea era curioasă de povestea JazzyBIT din punct de vedere tehnic și nu muzical. Am cunoscut diverși oameni care m-au abordat după panel și m-au întrebat diverse lucruri legate de activitatea noastră, m-am simțit flatat că le putem fi exemplu. Mi se par foarte utile astfel de conferințe: găsesc multe idei, învăț abordări noi și cunosc oameni cu care împărțim un scop comun: o industrie muzicală sănătoasă.