Electronic Beats Romania

De vorbă cu Ioana Grigore, despre documentarul românesc

Words by Andrei Bucureci
Published on June 23, 2020 12:26 Berlin Time
Ioana Grigore

Documentarul de jazz românesc. Există sau este un mit? Industria muzicală românească de jazz este un fenomen cu o vibrație aparte, cu evenimente cu fani loiali și artiști impunători, festivaluri longevive (urbane și în natură), dar se intersectează ea și pasionații ei și cu cinematografia? Ioana Grigore crede că da. Și pe bună dreptate, pentru că o poveste bună este un motiv de sărbătoare, pe orice muzică s-a spus, se spune sau se va spune.

M-am cunoscut cu Ioana cu ocazia festivalului de film documentar muzical Dokstation, care anul trecut a difuzat în premieră documentarul Ioanei, Creativ.

Cu ocazia acestui film special am cunoscut o tânără regizoare antreprenoare cu o imensă putere de povestitoare. Mă așteptam la asta, mai ales după ce vizionasem filmul, și mai ales prin prisma felului cum a ilustrat și a dat ritm poveștii grupului inițiat de Harry Tavitian cu Corneliu Stroe.

Creativ a fost o trupă celebră în perioada comunistă. Atât în țară cât și în afara granițelor, albumele lansate la Leo Records i-au consacrat. Astfel au ajuns și au cântat în Berlin și colaborat și cu doi jazz-iști germani, Reinhart Hammerschmidt și Martin Verborg, care au vizitat la rândul lor România și care apar în film delectând spectatorii cu compoziții dedicate experienței românești.

Aparent nu eram o țară așa de ermetică pe cum ne-ar plăcea să credem. Felul în care Ioana prezintă în film aceste detalii are o sclipire specială și curiozitatea pentru storytelling, fie vizual, fie narativ și cu intervenții creative de tip colaj animat, se simte pregnant și oferă o energie particulară mediu-metrajului.

Perspectiva și rezultatele muncii ei și a echipei cu care colaborează dau dovadă nu doar de potențial în industria cinematografică românească și europeană, ci demonstrează profesionalism la cel mai înalt și fin nivel.

Am stat la povești cu Ioana despre fascinația pentru poezia jazzului, lirismul muzicii folk, business-ul ei Two Little Boxes, colaje și documentarele de Oscar.

Cover Creativ
Cover Creativ

Care este conexiunea ta cu grupul de jazz Creativ?

Am avut o legătură strânsă cu zona culturală încă de mică. În copilărie, mergeam cu mama la cenaclul unde s-au cunoscut ea și tata și la mai toate evenimentele culturale din oraș. Iar în adolescență mergeam, tot cu mama, la festivaluri de poezie și jazz, mama fiind poetă și tata jurnalist.

Lumea asta stranie a artiștilor am gustat-o destul de devreme. În urma unui astfel de eveniment, l-am cunoscut pe toboșarul și percuționistul Corneliu Stroe, pe când eram în anul II de facultate. Pe atunci căutam un subiect pentru filmul documentar care ni se cerea la școală în acel an și după ce l-am cunoscut pe Corneliu, fostul coleg al lui Harry Tavitian, am început să-i aflu povestea. M-am legat foarte tare de acea mică istorisire, cumva exotică pentru nouășpe ani, cât aveam eu atunci. Era ceva special în legătură cu discurile lor românești din anii ’80.

Ei au înregistrat pe furiș câteva benzi cu jazzul de avangardă pe care îl cântau atunci și nu li s-a permis să le lanseze aici în țară, așa că o parte din benzi au părăsit România în anii ’80, pe ascuns, și au devenit hituri în Occident, lansate în Londra de un producător de jazz foarte underground. Leo Feigin, de la Leo Records, abia ce deschisese această casă de discuri, care ulterior a salvat și lansat jazzul de avangardă mondial, din Europa de est în primul rând, dar și din alte colțuri ale lumii.

Pornind de la asta, am luat legătura cu Harry Tavitian, pentru că mă interesa să fac un film despre Creativ Duo, nu doar despre oamenii care au format trupa. Harry nu a vrut să ia parte la acest proiect și cumva așa am început povestea: împreună, dar separat. Am făcut pentru examen un material de douăzeci de minute, documentar axat pe Corneliu Stroe, pentru că doar la el aveam acces. Luasem interviuri cu el și cu jazzologul Virgil Mihaiu, dar și cu câțiva oameni din țară cu care mi-a făcut legătura Corneliu – muzicieni, producători și jurnaliști implicați în povestea Creativ. După examen, a trebuit să-l pun pe pauză câția ani, pentru a continua proiectele de școală și pentru a-mi da licența. M-am întors la Creativ în 2017.

La puțin timp după ce reîncepusem vizionările cu materialul avut, a murit Corneliu Stroe, în vară. Eu deja îmi propusesem să termin filmul, și eu și el ni-l doream foarte mult. Moartea lui Corneliu, firesc, a adus și mai multă determinare în a termina proiectul. A venit cu multă durere, dar și un fel de datorie morală care, culmea, m-a făcut foarte curajoasă. În tot parcursul ăsta am încercat anual să-l aduc și pe Harry în documentar, însă răspunsul lui a fost mereu același, nu. Dar am continuat, în ciuda refuzului. Prin 2018, am reluat filmările și am simțit cu toții din material că urmează să facem un lungmetraj. Urma să fie lungmetrajul nostru de debut. În iarna lui 2018 am primit un refuz final, care ne-a convins că nu îl vom putea implica și primi binecuvântarea lui Harry Tavitian. Filmul urma să îl finalizam oricum, erau ani de muncă și implicare emoțională. Și am decis că va rămâne un proiect de școală. Din lungmetraj l-am făcut mediumetraj, ca să îl putem trimite în festivaluri. Atâta timp cât filmul aparține unei universități, el poate intra în festivaluri și poate fi proiectat în spații neconvenționale, fără bilet la intrare, chiar dacă nu există drepturi de autor pe muzică sau imagini. Din păcate, nu poate fi difuzat online, la televizor sau în cinema. Dar fiind proprietate a școlii, am putut să îl protejăm și să îl distribuim în mediile în care poate fi acum vizionat. Când credeam că va fi un lungmetraj și mă documentam intens, am luat mai multe interviuri, cum ar fi cu Hanno Hoffer, George Stanca, Florian Lungu, Mircea Florian. Cand ne-am dat seama că va fi un mediumetraj, a trebuit să păstrăm în film persoanele în viața cărora am intrat mai profund, iar celelalte interviuri le-am folosit doar în procesul de documentare. Devenise pentru mine o poveste foarte relevantă, o bucată de istorie națională care trebuia scoasă la lumină.

Ne poți povesti despre Harry Tavitian, omul și personajul din filmul tău?

De la un punct încolo, prin documentarul Creativ speram să reușesc, și a fost dificil, și să-i fac lui Harry un portret în absență, să nu se simtă ca o lipsă-defect faptul că nu este filmat și în prezent. La finalul lui 2018, am intrat la masteratul de documentar de la UNATC; am fost prima generație a acestui nou profil. Lucrurile erau încă în fașă, catedra de documentar era în lucru, la fel și regulile după care avea să funcționeze masteratul. Iar pentru mine acești doi ani care au urmat au fost o binecuvântare, pentru că am profitat de ei ca să îmi pot continua filmul. Eram încă doi ani „ocrotită” de școală, adică puteam da acestui proiect timpul de care are nevoie să se nască. Filmările au presupus plecări destul de multe prin țară, dar și în afară. A fost o plecare în Germania, unde m-am întâlnit cu doi dintre oamenii care au cântat cel mai mult în grupul Creativ în anii ’80 (Reinhart Hammerschmidt și Martin Verborg), iar înainte de asta am reușit să ajungem în Anglia, unde l-am cunoscut pe producătorul care i-a lansat pe ascuns în anii ’80 (Leo Feigin).

Ni s-a spus și am simțit și noi că, chiar dacă Harry nu este filmat în prezent, el este cel mai prezent personaj din film. Nu știam dacă și în public o să se simtă acest lucru, dar așa pare. Harry este în documentarul Creativ un personaj foarte viu, și s-a format, din punct de vedere narativ, un mister în jurul lui, care potențează subiectul. Ceva ce părea a fi o lipsă a devenit de fapt un lucru esențial în film. Dar mai avem foarte mult material de arhivă și multe interviuri nefolosite, cu oamenii care au făcut parte, într-un fel sau altul, din povestea Creativ.

L-am ascultat live pe Harry o singură dată, în Constanța, de Noaptea Muzeelor. Cred că era 2018. Dar nu mai cânta jazzul din anii ’80. S-a îndepărtat destul de mult de ce se întâmpla pe scenă acum 40 de ani. Noi am schimbat doar emailuri și chiar dacă eu mi-am dorit foarte mult o întâlnire cu el, el a refuzat-o tot timpul. La final de 2018 m-am resemnat și acceptat ideea că el nu va apărea fizic, nu îmi va da niciun interviu. A fost foarte greu, dureros. Dar îmi doream mult să-l cunosc față în față, să vorbim, chiar și fără cameră, fără să înregistrăm. Doar să povestim, să îi explic de ce simt să fac filmul ăsta, de ce mi se pare mie important documentarul, ce cred despre muzica lui și el să îmi spună de ce hotărăște să stea departe de proiect. În iarna în care am primit răspunsul final, când cumva comunicarea noastră a încetat, i-am dat un mesaj audio de vreo zece minute, în care i-am povestit tot parcursul, mai detaliat – plecările mele, întâlnirea cu Leo Feigin, cu nemții, ce am descoperit în timp, că e un film despre el și Corneliu Stroe. Fără success.

Ei s-au despărțit ca grup acum vreo 20 de ani, la începutul anilor 2000 și de atunci n-au mai cântat împreună; n-a mai existat Creativ Duo. Au avut câteva întâlniri sporadice – un exemplu ar fi de ziua lui Harry, nu mai țin minte anul, când l-a chemat pe Corneliu în Vama să cânte împreună. Multă vreme nu și-au vorbit, nu s-au văzut. A fost ceva între ei care a oprit colaborarea, ceva ce eu nu știu și poate nu voi afla complet niciodată. Doar frânturi. Adevărul cu siguranță e doar la ei și poate adevărul fiecăruia dintre ei este diferit. Dar cert este că filmul Creativ este despre prietenie, în primul rând.

Când pui cuvântul „avangardă” lângă un film, filmul acela nu cred că poate fi construit convențional.

Creativ
Creativ

Ce ne poți povesti despre turneul cu filmul, aceasta componentă din industria cinema, plimbarea cu un mediu metraj la festivaluri?

Noi încă așteptăm premiera internațională. Nu am stabilit unde și când, în schimb, după premiera din București din septembrie 2019, de la festivalul DokStation, am început să facem ieșiri din oraș, am mers cu Creativ prin țară, în spații neconvenționale și foarte neașteptate. Și foarte fain a fost la Cinemaiubit, în decembrie, când filmul nostru a deschis festivalul.

Cred că îi putem zice mini-turneu, pentru că după fiecare proiecție apărea și o nouă invitație. Avem București, Cluj, Craiova. Sperăm să urmeze și la Pitești, orașul meu natal, și la Constanța, orașul lui Harry și al lui Corneliu. Cred că ăsta este cel mai bun parcurs al filmului, pe lângă festivaluri. Și pentru noi, și pentru film, întâlnirile neconvenționale cred că sunt cele mai faine. Ne bucură mult, pentru că filmul este o ocazie de descoperire, sau redescoperire a grupului Creativ și nu este doar un document, el face muzica mai accesibilă decât să te apuci să cauți tu personal. De ce să cauți? Că ți-a povestit cineva despre trupă? Nu prea mai are cine să îți spună de existența lor.

Am început să îl trimitem și la festivaluri în afara țării. Încă așteptăm răspunsuri. Experiența festivalului Jihlava, în Cehia, a fost grozavă. Este un festival de amploare dedicat filmului documentar, cred că cel mai important din sud-estul Europei și unul dintre cele mai mari din Europa. Acolo au un market, numit East Silver Market, unde ne-au primit filmul, în octombrie 2019. Noi însă nu ne puteam vinde documentarul, dar era o ocazie bună să cunoaștem selecționeri și să ne pitchuim viitorul proiect.

Mi-a plăcut mult creativitatea cu care ați abordat anumite momente în documentar: colaje, animație. Ce îmi poți povesti despre asta?

Pentru Creativ am stat în montaj mai bine de un an de zile și filmul a avut mai multe variante până să-i dam de cap. Întregul proces de producție, și mai ales de montaj, a fost ca o a doua școală de film pentru noi. Aveam filmări realizate în patru-cinci ani de zile și în plus, enorm de mult material de arhivă.

Am lucrat pentru prima dată cu arhiva și mi-am dat seama că e o mină de aur, câte opțiuni îți oferă și cât de greu este de fapt. Te gândești: este o arhivă, sunt imagini vechi, te uiți la ele și în principiu le pui așa cum le vezi, dar nu e nici pe departe ăsta procesul. Mai ales când faci un film despre jazzul de avangardă. Când pui cuvântul „avangardă” lângă un film, filmul acela nu cred că poate fi construit convențional. Și după multe luni de zile ne-am dat seama că documentarul va funcționa doar ca un colaj, poate pretențios spus, cum funcționează jazzul. Adică în unele locuri poate fără ritm, neașteptat, cu multă improvizație, să îți dea sentimentul de… da, hai să-i spunem de colaj. Cred că ăsta este cel mai potrivit cuvânt, mai ales că aveam material din surse diferite: arhivă, fotografii, ulterior animațiile, imaginile trase de noi cu camere diferite și așa mai departe. Adică era un întreg puzzle acolo, foarte complicat.

Animațiile au venit târziu, cred că în ultimele două-trei luni de montaj și am hotărât că o să facem două momente cu ele: unul cu experiența celor doi nemți în România, în anii ’80, și una cu experiența românilor, Harry și Corneliu, tot din anii ’80, în Germania Federală. Asta ilustrează de fapt cele două animații. Colega noastră de generație, Maria Salomia, cu care am lucrat și în facultate și cu care inițial urma să montez filmul, a fost cea care a orchestrat colajele animate, pornind brainstormingul cu Eduard Militaru, de care mă leagă o prietenie de aproape 12 ani. Cu Maria am început filmul în anul doi de facultate și după un lung parcurs, ea a rămas asistent de montaj. Astfel, prin Maria a intrat în proiect Cristi Georgescu, monteorul filmului și cel cu care am legat o relație profesională pe termen lung. Ce a urmat după Creativ am lucrat și lucrez tot cu el: în prezent un scurt metraj pe care îl vom finaliza curând și un lung metraj despre Leo Feigin de la Leo Records, cu care suntem încă în filmări. Ambele sunt documentare. La Maria mergeam pentru feedback în diferite faze ale Creativului. A fost foarte importantă prezența ei în echipă. Mai ales când am ajuns la animații.

Am hotărât că filmul are nevoie de ele, însă nu știam ce fel de animații să alegem. Eu voiam asta încă de când începusem montajul, dar am renunțat pe parcurs până m-am întors la gândul inițial. Eram atașată de documentarul câștigător de Oscar, Searching for Sugar Man. Acolo sunt secvențe de animație mai sofisticată, și tot discutând cu Maria ne-am dat seama că acel tip de animație nu se potrivește filmului nostru: cel mai potrivit ar fi fost tot colajul, în adevăratul sens al cuvântului – efectiv fotografii, fotogramă cu fotogramă, cu hârtie decupată de mână. Pe baza direcțiilor mele, Maria, după multă documentație offline și online, pentru cum arăta perioada, hainele, obiectele și toate cele, a făcut planșele digital. La liniuță după planșele respective am printat și decupat de mâna tot, de la cele mai mici chestii, cât unghia mea de mici, până la lucruri mari de zece-douăzeci de centimetri, cu o dimensiune maximă de A3. Am lucrat cu ele mult, le-am mutat milimetru cu milimetru, fiecare personaj, fiecare obiect și am făcut stop motion.

Procesul a fost destul de neobișnuit. Chiar ușor ironic, îți vine să râzi, dar și să plângi, cât de scurt a fost timpul pentru toate astea. Am încercat să nu ne luăm foarte în serios tocmai ca să nu trădăm filmul, chiar dacă în spatele acelor colaje e de fapt foarte multă seriozitate, este o ironie asumată. Iar timpul a fost record. Cred că genul asta de animații, vreo 5-6 minute în total, durează săptămâni, luni de zile să le produci. Noi le-am făcut într-o săptămână fără somn, în care am stat la școală în atelierul de animație. Aveam un deadline, voiam să trimitem documentarul la Leipzig, unde nu am mai ajuns, dar ne doream foarte mult să prindem înscrierea și asta ne-a ambiționat să terminăm colajele. A fost o săptămâna foarte intensă, de nesomn, dar și foarte mișto. Adică era prima dată pentru mine când făceam asta și fără Maria, care e creierul din spatele acestor animații, clar nu se întâmpla toată nebunia.

Îmi doream, visam, să îl aduc pe Harry la o proiecție. Eu chiar îmi făceam planuri că odată cu filmul ăsta, o să găsim și finanțare pentru a reedita primele două discuri Creativ, să le relansăm. Leo Feigin, când încă discutam prin emailuri, înainte să îl cunosc personal, a avut încredere să îmi trimită prin poștă, din Anglia în România, ultima copie ale celor două discuri pe care le-a scos în anii ’80 cu Creativ, în ’85 și ’86. Când au ajuns la mine, eu deja ascultasem pe net o parte din ce era pe LP-urile alea. Când mi-au ajuns vinilurile în mână am fost foarte emoționată, le-am mirosit, îmbrățișat, filmat, folosit, scanat și ascultat, digitalizat într-o formă curată. Și când ne-am dus prima dată în Anglia la Leo, să-l cunoaștem, i le-am returnat. Eu personal am un singur disc Creativ, dar cel pe care l-au scos în ’91, Creațiunea, primul și singurul lor disc scos la Electrecord. Era plănuit pentru anul ’88, era scris și înregistrat încă de atunci, dar l-au interzis. Îmi place că se numește Creațiunea și face referire la un citat din Eminescu, creațiunea care duce la divinitate. Cuiva din sistem nu i-a convenit și nu a fost lansat atunci. Eduard, care a făcut afișul filmului, l-a găsit într-un anticariat și mi l-a dat.

M-am îndrăgostit iremediabil de muzică și de imagini. Iar astăzi muzica pentru mine are forța vindecătoare.

Ioana și Edi - Two Little Boxes
Ioana și Edi – Two Little Boxes

Tu ești și antreprenoare. Ai alături de partenerul tău, Eduard Militaru, brandul Two Little Boxes. Care este povestea acestei afaceri?

Two Little Boxes are mai mult de șase ani ca, să-i spunem, afacere, deși noi n-am folosit niciodată cuvântul ăsta. Eu și partenerul meu, Eduard Militaru, suntem cei mai buni prieteni din clasa a opta, avem vreo doișpe ani de prietenie și prin liceu ne-am apucat împreună de fotografie. Am descoperit împreună ce înseamnă foto și film, cu asta ne-am dus adolescența. Prin clasa a zecea am fost la un festival de arte vizuale, Manifest, în Timișoara, care ținea zece zile. Acolo am făcut un exercițiu filmic – scurt metraj îi spuneau ei – și aia a fost prima noastră experiență mai relevantă legată de film. Ne-a plăcut foarte mult procesul, mie atât de mult încât am hotărât că vreau să fac asta toată viața. Nu știam exact ce înseamnă, dar ce s-a întâmplat în cele zece zile de festival m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest proces.

Inițial îmi doream să rămân pe zona de fotografie, credeam că o să dau la UNARTE, la secția de foto. Dar în clasa a zecea am făcut schimbarea de direcție către UNATC. Nu știam dacă la imagine sau regie, dar destul de repede m-am dus către regie. Edi a mers la arhitectură, și el știa de ceva vreme. Cu toate astea, el de fapt era nebun după muzică. Marea lui pasiune a fost și rămâne muzica, chitara e instrumentul lui principal, dar cântă și la pian și la percuție, îi place mult jazzul și cumva amândoi am rămas în același timp atașați și de Two Little Boxes. Edi a făcut toate afișele filmelor mele de până acum, și tot el, sper, le va face și pe următoarele.

Fiind legați de zona asta de muzică, fotografie, am început Two Little Boxes ca pe un site dedicat fotografiei și materialului video de eveniment. Ce ne bucura pe noi cel mai mult erau seriile de mini documentare. Am avut niște colaborări cu Docuart și cu Muzeul Literaturii, am făcut portrete de artiști, fotografie de eveniment, dar documentăm și nunți. Eu fiind foarte atrasă de filmul documentar, ce facem în fotografie nu e tocmai convențional. Nu abordăm o fotografie comercială, regizată și așezată cu penseta. Am început prin liceu, când era o mică sursă de venit. Mergeam și la nunți care nu ni se potriveau, pentru că încă nu ne descoperiserăm complet stilul, iar Piteştiul este un oraș mic, greu să îți “alegi” nunțile. Prin anul întâi de facultate, Two Little Boxes a mai deschis o ramură: handmade-ul. Inspirația a venit de la Edi, care făcea machete pentru facultate și îmi amintesc că petreceam nopți întregi lucrând la ele, înainte de predare. În acel an, se apropia Mărțișorul, stăteam prost cu banii și în loc să cumpărăm mărțișoare prietenilor, am “inginerit” noi niște ii micuțe, din materialele rămase, pe care noi ulterior le-am numit bROșe. Erau realizate de la zero, pictate și modelate manual, astăzi le facem din lut. Și le-am postat în glumă pe internet. Până a două zi aveam deja o grămadă de comenzi. A fost o surpriză. Un an mai târziu, trimiteam în toată țara și în afară, cumva s-au cerut de peste tot și am crescut constant de șase ani încoace.

Foarte multă vreme a fost singura noastră sursă de venit; adică dacă nu erau părinții, era Two Little Boxes. Aveam în plus banii pe care ii primeam din evenimente și aceste mici colaborări foarte faine pe zona de mini documentar. Eu prin Two Little Boxes m-am atașat de ideea de a documenta, au crescut în paralel: experiența cu Edi și siteul, și experiența UNATC unde proiectele filmice sunt diferite de cele lucrate pentru Two Little Boxes. Iar Edi la fel, face și ilustrație, muzică și de curând și-a deschis o firmă de haine, de streetwear, deci e un fel de colaj și în ce facem noi zi de zi.

Ioana cu părinții
Ioana cu părinții

Orașul în care te-ai născut, Piteștiul, te-a inspirat și te inspiră?

Da, am avut noroc cu părinții nostri, și eu și fratele meu am crescut într-un mediu artistic. Eu îmi amintesc că am avut o copilărie cu multă bucurie și boemie, deși lucrurile pentru ai mei au fost destul de grele. Mama mea este poetă, tata jurnalist, fratele meu, Andrei, a devenit jurnalist de televiziune, iar eu am luat calea filmului. Toți scriem și spunem povești. S-au așezat foarte firesc aceste lucruri, deși dacă pornești dintr-o familie care are tendința asta artistică, nu e musai să ajungi să faci același lucru, iar ai noștri niciodată nu ne-au direcționat către „trebuie să faci artă, că eu am făcut artă” sau „trebuie să faci medicină, pentru că de acolo se câștigă.”

Unde au simțit că eu și Andrei avem pasiune și că ea merită exploatată, acolo ne-au dus: am vrut să fac vioară, m-au dat la vioară, am vrut să merg la tenis, am făcut tenis. Pentru că am vrut să fac foto, am mers la cursuri, Andrei a vrut să facă ciclism, i-au cumpărat bicicletă, l-au dus la concursuri și tot așa, adică a fost foarte multă încurajare și am crescut în spiritul asta în care dincolo de banii pe care trebuie să îi faci, e important în primul rând să faci ce simți, ce te bucură cel mai mult, ce nu te lasă să dormi noaptea. Financiar, le-a fost foarte greu, dar a fost multă iubire și încurajare, iar legătura mea cu mama este foarte specială, asta m-a format. Uneori mă gândesc că am ajuns să fac film documentar muzical și pentru că muzica a fost constantă în viața noastră de familie. Mergeam cu ai mei cu mașina în excursie la munte, la mare, la mănăstiri, și oriunde ne plimbam aveam CD-urile pe drum: două sau trei cu Phoenix, Pasărea Colibri, aveam Queen, ABBA. M-am îndrăgostit iremediabil de muzică și de imagini, de peisajele pe care le vedeam pe geam. Iar astăzi muzica pentru mine are forța vindecătoare.

Eu și fratele meu suntem folkiști munțomani 100%, și muzica asta e foarte strâns legată de munte, sunt sunetele de care noi ne-am apropiat cel mai tare. Când avem nevoie să ne aerisim creierii apelăm la ea, combinată cu fuga în natură. Ne leagă foarte mult de copilărie, chiar dacă pentru mulți este destul de cheesy și expirat folkul românesc.  Eu și Andrei am crescut în munți și in biserică și asta ne-a conturat personalitatea și, de fapt, toată existența.

Pe partea de fotografie, experiențele din Pitești sunt definitorii, avem ditamai pădurea în cartierul Trivale, o binecuvântare pentru oraș. Eu și Edi acolo mergeam să facem fotografie. Chiar cred că am avut o copilărie incredibilă și nu înseamnă că totul a fost roz și frumos, ba lucrurile au fost uneori dramatice, din multe puncte de vedere, dar tot ce s-a întâmplat pozitiv sau negativ m-a format, a conturat personalitatea mea de azi, la fel și pentru Andrei. Liceul la care am fost, Zinca Golescu, ne-a dat și el foarte mult spațiu să ne extindem fix pe ce ne plăcea nouă să facem.

Sunt curios care sunt coperțile tale de albume favorite? Poate chiar de la discurile Electrecord?

Da, nu am avut o legătură prea strânsă cu vinilul, adică amintiri din copilăre cu ele n-am. Am crescut cu casete. Orice plecare, nu contează cât de scurtă sau lungă, era cu muzică în mașină.

Dar am primit un pick-up cadou, cu doi-trei ani în urmă, mi-l doream de foarte multă vreme și parcă niciodată nu erau bani pentru el. Sunt foarte atașată de ideea asta de vinil, dar parcă n-am avut așa un drive suficient de puternic cât să încep pe bune să colecționez, să strâng, să cumpăr, să ascult. De când am pick-up-ul, ascult destul de mult. Colecția merge greu, recunosc. N-am umblat prin suficient de multe târguri ca să reușesc să adun.

Ca să îți zic ce discuri am, îmi place mult muzica lui Bon Iver, e genul de muzică care mi se potrivește. The Lumineers îmi plac foarte mult, sunt printre preferați, dar încă nu îi am pe disc. Vreau neapărat măcar un vinil cu ei. Un disc pe care l-am luat din Cluj de curând, când am fost la proiecția Creativ, este un album mai vechi al lui Leonard Cohen, mie îmi place foarte mult ce scrie, îmi place ca poet. Sunt foarte atașată de versurile lui și cumva implicit a venit și muzica lui în viața mea. Albumul Songs Of Love and Hate îmi place pentru că nu conține piesele lui comerciale. Versurile sunt minunate. Altfel, vreau disc Placebo, Radiohead, Jose Gonzalez, toți preferații mei.

Tu când te gândești la film documentar jazz, ce îți vine în minte? Ai menționat documentarul de Oscar despre artistul folk Rodriguez, Searching For Sugar Man.

Da, îmi place mult Searching for Sugar Man, l-am văzut obsesiv, probabil de vreo nouă ori. La început mi se părea că povestea filmului seamănă cu povestea Creativ, și chiar dacă filmul de acum nu are nici o legătură cu Searching for Sugar Man, pe atunci a fost o inspirație pentru mine. Filmul e grozav, muzica la fel, deci nu doar pentru poveste îl vânam.

Cât despre Oscar, e o industrie foarte ciudată acolo, la americani. Pentru mine inspirația e în funcție de  proiectul la care lucrez, urmăresc anumiți regizori în funcție de scenariul pe care îl am în cap și documentarul pe care îl am în lucru. De exemplu, acum am redezvoltat o pasiune pentru David Lynch, care nu face documentar, și pentru Werner Herzog, care face.

Lucrez la un scurtmetraj de treizeci de minute, despre câinii de avalanșă și salvatorii montani din România și în timpul filmărilor l-am avut pe Lynch în minte, iar acum, în timpul montajului, îl am pe Herzog. Și un film foarte relevant pentru proiectul asta cu muntele este El Mar la Mar, co-regizat de Joshua Bonnetta și J.P. Sniadecki. Îmi place în cinematografie o estetică filozofică și mă inspir din atmosfera unui film și amprenta unui regizor. Efectiv, mă atrage o stare, nu materialul propriu-zis, ci o stare din imaginea pe care o văd.

Când te duci în școală trebuie musai să-ți dorești foarte tare și să tragi tu foarte mult, trebuie să alergi peste tot, să vorbești cu toată lumea, să împingi când ți se închide ușa în nas.

Te uiți și la documentarele de pe Netflix?

Pe Netflix urmăresc seriale, sufăr de „boala” pe care o avem majoritatea. Dacă am puțin timp liber, deschid în primul rând Netflix-ul, este obiceiul pe care îl înghesui în foarte puținele momente pe care le am de pauză. Online am văzut documentarul lui Jim Jarmush cu The Stooges, Gimme Danger, pe când lucram la Creativ. Cât despre Hollywood, nu pot fi comparate sistemul american și cel european, dar în documentar, mai mult decât în ficțiune, cred că primează povestea, apoi personajul și mai apoi partea tehnică. Dacă e necesar în poveste, defectul tehnic se folosește așa cum e. Nu renunți la un cadru valoros dramaturgic pentru ca nu e bine expus, un pic unsharf sau mișcat.

Evident că în documentar poți avea o abordare de gherilă pe care rar o vezi în ficțiune. Dar și atunci, aproximativ, știi ce faci. Însă, de multe ori văd documentare unde nu se surprinde energia poveștii și potențialul personajelor, documentare care nu te lovesc (pozitiv sau negativ). E important să te emoționeze, orice valență ar avea acea emoție. Dar uite, un documentar care mi-a plăcut foarte mult, care m-a inspirat în procesul Creativ este Montage of Heck, despre Kurt Cobain. Cred că e unul dintre filmele mele preferate. Dacă la Searching for Sugar Man povestea era uluitoare, la documentarul despre Kurt Cobain felul în care este lucrat, tot ce înseamnă montaj și colaje, ilustrațiile de tip benzi desenate, toate sunt foarte misto combinate dramaturgic. L-am văzut de vreo cinci ori.

Pe plaiurile mioritice, documentarul românesc cum ți se pare?

Documentarul românesc pare că este în creștere, nu sunt foarte multe, dar nu cred că ne lipsesc poveștile de spus. Văd o efervescență în ultimii ani și se intersectează genurile între ele, adică nu mai e doar documentar sau doar ficțiune. Sunt destui oameni cărora când le vorbeam despre documentar mă întrebau „Dar film nu faci?”. Și sincer, pare că începe să se schimbe mentalitatea asta. Parcă oamenii încep să înțeleagă că documentarul e film.

De asemenea, sunt destui regizori de ficțiune care au început să facă documentar sau să combine genurile. E clar că a câștigat foarte mult teren, în toată lumea, și destul de mult și în România. Un documentar românesc care m-a inspirat la nivel de lucru cu arhivă este Timebox al Norei Agapi. E un film bazat pe arhivă, cea a tatălui ei, fotograf. A fost pe atunci singurul film din țară pe care l-am văzut folosind arhivă și a contat mult vizionarea lui când lucram la Creativ. L-am văzut și în work in progress la One World și finalizat, la Astra, în Sibiu.

În perioada aia am adunat multe filme care folosesc arhivă video. Nu neapărat filme muzicale, dar filme care au genul ăsta de material, pentru că aveam nevoie să văd cum îl “manipulează” alții. Am gasit acolo atâta bogăție și atâtea forme de a exploata ideea asta de arhivă încât am înțeles că trebuie să stai cu el mult, luni, ani întregi poate.

Ce este interesant la filmul Creativ și din alte documentare menționate de tine este că muzica asta se auzea și la radio în perioada în care era lansată. Tu asculți radio, descoperi muzică așa?

Da, ascult destul de mult radio. Sunt pe frecvența celor de la Rock FM, asta am în mașină tot timpul și mai e un radio online din SUA care îmi place foarte tare, Radio Paradise, al unui cuplu. Foarte faină muzica de acolo și e interesant că, fără să îți spună ei, ajungi să îți dai seama când e muzică pusă de ea, și când e pusă de el. Eu nu cred neapărat în hituri. Nu prea funcționează la mine. Adică înțeleg că e o piesă care promovează albumul, dar eu de obicei m-am îndrăgostit de piesele cele mai neascultate ale albumului respectiv și hitul devenea marginal. Îmi plac foarte mult albumele care chiar funcționează ca întreg, care au o poveste spusă în acte. Cei de la The Lumineers fac asta foarte bine, inclusiv în videoclipuri. E ca o serie de filme, ca un serial de fapt, are o narațiune episodică, care funcționează ca un tot.

Ne poți povesti despre experiența UNATC?

N-aș da experiența UNATC-ului pe nicio altă universitate, cred că nici măcar din afară, pentru că UNATC-ul mi-a dat un context pe care nu l-aș fi avut nicăieri în altă parte și prezența mea acolo cumva a atras tot ce s-a întâmplat cu mine și cu proiectele mele după. Toate au pornit din școală și s-au determinat unele pe altele. Când te duci în școală trebuie musai să-ți dorești foarte tare și să tragi tu foarte mult, trebuie să alergi peste tot, să vorbești cu toată lumea, să împingi când ți se închide ușa în nas. Există driveul asta pe care pereții școlii cumva îl aduc în tine, chiar dacă la nivel uman nu găsești tot timpul fix pe cine ai nevoie. Sunt acolo cel putin trei oameni care mi-au marcat existența pozitiv. Profesori care au contat foarte mult sunt Doru Nițescu, din perioada mea de licență și Ana Vlad care mi-a marcat perioada de masterat. Fără încurajarea acestor oameni care au crezut în mine și în proiectele pe care le făceam nu s-ar fi născut Creativ, de exemplu. Colegii cu care am format echipă în UNATC, când am plecat din școală au rămas cu mine, asta mi se pare foarte important, s-a creat o conexiune.

La ce proiecte noi lucrezi?

Lucrăm la un lung metraj documentar despre Leo Feigin, de la Leo Records, producătorul care a lansat albumele grupului Creativ în anii optzeci. Un evreu rus de 82 de ani, fugit în Anglia în anii 70, care și-a dedicat viața salvării jazz-ului de avangardă mondial. Foarte interesant la el este ca atunci cand l-am cunoscut, în 2018, era un om căruia mental și spiritual nu-i dădeai mai mult de 60. Iar un an mai târziu când ne-am întors la el, parcă îmbătrânise 20 de ani. Și mi-a mărturisit că bătrânețea vine brusc, s-a trezit într-o dimineață și era dintr-o dată bătrân. Cunoscându-l pe Leo acum doi ani și jumătate, pentru filmul Creativ, mi-am dat seama de potențialul lui ca personaj și că merită, la un moment dat, să facem un film despre viața lui. Urma să termin Creativ și în 2018 am câștigat la CNC finanțare pentru lungmetrajul de debut și de atunci a devenit o prioritate filmul cu Leo. Am început filmările în primăvara anului trecut, l-am regăsit, cum spuneam, mai bătrân, mai înțelept, mai așezat, de la un Leo care dansa într-un picior la optzeci de ani și râdea nonstop, la un Leo care se plimbă lent și obosește repede. Omul are un umor ieșit din comun și un spirit pe care nu-l găsești în altă parte. Eu nu l-am întâlnit până acum la oameni de vârstă lui. Și cu siguranță muzica din viață lui are de-a face cu această forță pe care o are acum.

Descoperindu-i povestea ușor-ușor am găsit mai mult decât credeam inițial. Bănuiam că va fi un film cu Leo în centru, dar axat foarte mult pe trupele de avangardă ale anilor ’80, pe care el le-a promovat. Ele sunt în primul rând din fosta URSS, dar și din România, Cehia, Germania, Japonia, Africa. A scos foarte multă muzică și din America, efectiv din toate colțurile lumii. Majoritatea muzicii era interzisă, o muzică pe care nu o concepeai, mai ceva ca suntele lui Harry și Corneliu, sub regimul totalitar. În Leo se află mult mai mult decât acest producător de jazz care a salvat muzica de avangardă din întreaga lume. El are o poveste impresionantă, foarte mult legată de copilăria lui, dar și de ce i s-a întâmplat la maturitate și tot restul vieții pe care l-a petrecut în Anglia. Viața lui e împărțită in doua, fix patruzeci de ani în URSS și patruzeci de ani în Occident. El, la finalul anilor ’70, în urma unei întâlniri secrete cu broadcasterul american Willis Conover, a trebuit să părăsească Rusia. I-au luat cetățenia și l-au trimis în Israel, unde după câteva luni a fugit fără acte, fără bani, în Anglia, pentru un post la Radio BBC. Fratele lui are 92 de ani și locuiește în America, unde a fugit tot în anii 70. Atunci, destinele lor s-au separat pentru zeci de ani.

Leo are și un festival de jazz în Rusia, care anul acesta va fi la a noua ediție, practic este festivalul afiliat casei de discuri Leo Records. Anul trecut, în octombrie, am plecat cu el acolo și am stat vreo zece zile, în Sankt Petersburg și în Moscova. Ca si la Creativ, parcă întotdeauna povestea de la care am pornit fiecare proiect era de fapt cel mai mic lucru din existența acestor oameni. Atât de bogate sunt spiritele și viețile lor.