Interviu Trojan Jamaica: în mijlocul unei furtuni trebuie să prinzi fulgerul

Interviu Trojan Jamaica: în mijlocul unei furtuni trebuie să prinzi fulgerul

Autor Andrei Bucureci
Sshh Liguz și Zak Starkey

Trojan Jamaica este ceea ce se întâmplă atunci când Sshh Liguz și Zak Starkey – cei doi oameni care se află în spatele unei case de discuri – sunt muzicieni și artiști.

Rezultatele proiectului lor sunt extraordinare, iar energia minunată materializată este foarte bine amestecată cu muzica. Cinci albume înregistrate în decursul unui singur an, și apoi întregul puzzle apare ca rezultat: o nouă casă de discuri cu muzică originală, Trojan Jamaica, este viziunea lui Sharna „Sshh Liguz” și Zak Starkey – fiul legendei vii Richard Starkey aka Ringo Starr de la The Beatles.

Sharna „Sshh” Liguz este o artistă de origine australiană și fondatoarea casei de discuri, care călătorește în lumea întreagă cu trupa ei Sshh, dar și produce și promovează muzică în Jamaica alături de legende ale muzicii reggae și dub.

Zak Starkey este, de asemenea, un muzician/artist multi-instrumentist obsedat de blues/reggae/dub și Aphex Twin, baterist în The Who, fost toboșar Oasis și mai recent fondatorul și producătorul Trojan Jamaica, alături de partenera sa, Sshh.

Trojan Jamaica este o scânteie creată în Jamaica datorită dragostei lor față de membrul original al trupei The Wailers, Peter Tosh și a luptei sale împotriva sistemului/Babilonului. Muzicienii jamaicani împărtășesc această luptă cu artiștii blues și teme similare se regăsesc în ambele stiluri.

Noua casă de discuri, cu distribuție asigurată de BMG, este dedicată creării și promovării muzicii noi, originale și artiștilor legendari, dar și din noul val din Indiile de Vest.

Interviul meu cu cei doi artiști atinge subiecte eclectice, cum ar fi legătura lor cu insula, o obsesie clară pentru blues, binecuvântarea celebrului antreprenor Chris Blackwell – care l-a lansat pe Bob Marley la casa lui de discuri, Island Records – și povești despre muzica punk-dub-reggae, dar și recomandari de cărți și documentare.

Sshh Liguz și Zak Starkey
Sshh Liguz și Zak Starkey

Compilația voastră Red, Gold, Green and Blue, primul album Trojan Jamaica, este o viziune organică?

Zak: Da, totul a început în Kingston Jamaica. La deschiderea Muzeului Peter Tosh din Kingston, acum trei ani, ne-au invitat să cântăm acolo, tocmai pentru că au auzit varianta noastră a cântecului lui Peter Tosh – Get Up Stand Up colaborarea cu the Soul Syndicate și Eddie Vedder de pe albumul Sshh, Issues.

The Soul Syndicate sunt o sursă de inspirație pentru noi; erau trupa lui Peter Tosh, dar si una dintre cele mai des înregistrate trupe de studio din Jamaica, de la sfârșitul anilor șaizeci până la sfârșitul anilor șaptezeci. Erau o forță, iar noi i-am întâlnit în Los Angeles și acolo am colaborat. Când Muzeul a auzit piesa, ne-au invitat să cântăm la ceremonia de lansare și cea mai mare surpriză a fost un an mai târziu, când ne-au invitat a doua oară, la prima aniversare a muzeului.

Chiar înainte să plecăm, ascultam Fleetwood Mac din perioada Peter Green. Am avut o revelație, ne-am gândit să mergem în Jamaica și să creăm muzică nouă cu versuri de blues refăcute în stil jamaican. După concert, ne-am abordat toți prietenii pe care ni i-am făcut în scena muzicală din Jamaica în cei doi ani de când mergeam acolo, pentru a le interpreta. Suntem norocoși pentru că toți au fost de acord să facem acest album împreună și au înțeles conceptul și legătura dintre reggae și blues. Aceste două tipuri de muzică sunt legate în mod inextricabil, neînfrânate, sunt modelate împreună cu sclavia; da, mă refer foarte mult la colonialism.

Atât muzica blues cât și reggae s-au născut din persecuție, iar suferința este evidentă în versuri și în mesaj. Toată lumea este din Africa și într-adevăr, am avut o revelație interesantă într-o zi la Muzeul Bluesului din St Louis, Missouri. Descoperirea covârșitoare este Nota AlbastrăThe Blue Note! O mulțime de dialecte africane; pentru noi sună ca și cum toate sunetele sunt diferite, dar toate utilizează Nota Albastră, fiecare în dialectul lor. Alte limbi nu o au la bază și nu lucrează cu tonul atât de mult. Blues-ul vine de la sclavii furați din Africa și transportați în întreaga lume, care au început să vorbească engleza, dar au cântat în engleză, folosind tonurile pe care dialectul african le folosea; unul dintre ele era Notă Albastră. A fost cel mai uimitor lucru pe care l-am auzit vreodată. Cine putea ști?

Am făcut cinci albume cu muzicienii jamaicani și apoi am format casa de discuri Trojan Jamaica. Am avut la bord legende precum Sly & Robbie, Mykal Rose, Big Youth, Toots Hibbert, Andrew Tosh, Ernest Ranglin, Leroy „Horsemouth” Wallace, Freddie McGregor, Kiddus I, Tony Chin, Cyril Neville, Michael Rendall și Phylea Carley, reinterpretând piese clasice de Muddy Waters, Little Walter, Willie Dixon, Howlin ‘Wolf, Robert Johnson, Peter Green și Johnny & Shuggie Otis. Eu și Sshh am produs înregistrarea, dar ne puteți auzi, de asemenea, cântând pe ea.

Sshh: Muzica a venit mai întâi; a venit puternică și rapidă. Când te afli în mijlocul unei furtuni, îți dorești să prinzi fulgerul. Am fi făcut muzică oricum, asta s-ar fi întâmplat într-un fel sau altul, mai ales pentru că am crezut în ceea ce făceam și nu aveam nevoie de permisiune, dar vibrația locală fost atât de puternică încât trebuia să continuăm. Așa că am ajuns să înregistrăm cinci albume.

Zak: Am făcut înregistrările și apoi am descoperit că singura modalitate de a le lansa cum trebuie este să începem propria noastră casă de discuri. Am obținut drepturile pentru Trojan Records West Indies și apoi, cu permisiunea Trojan Marea Britanie, am pornit la drum. BMG, cu care aveam contract ca artiști, sunt cei care distribuie Trojan Jamaica, dar si Trojan Records UK. Suntem sub aceeași companie de distribuție, suntem cu toții prieteni și totul este bine. Credem sincer că Trojan UK are cel mai fain și mai mare catalog din istoria muzicii, dar noi ca și companie vom face numai muzică originală.

Sshh Liguz și Zak Starkey
Sshh Liguz și Zak Starkey

Cine a realizat design-ul logo-ului Trojan Jamaica și coperta albumului?

Zak: Le-am făcut singuri. Logo-ul am vrut să îl facem modern, non-amenințător, non-agresiv și mai ales feminin. În rock and roll și alte genuri, în întreaga lume, inclusiv în Jamaica, nu sunt suficiente femei și fete, este o industrie dominată de bărbați; am vrut să echilibrăm această problemă și astfel am decis ca identitatea Trojan Jamaica să fie feminină.

Sshh: Nu este exclusiv feminin, pentru că poate fi de asemenea vorba despre un tip, aș spune că este un pic din amândouă. Este vorba despre atitudine și fermitate, dar fără a fi agresiv.

Zak: Sshh este o artistă premiată, laureată a Premiului de Artă Modernă din Australia. Și pur și simplu nu vorbește despre asta. Eu aș descrie munca ei ca fiind modernă și originală.

Sshh: Am primit premiul în 2002, înainte de internet și a fost în toate ziarele. Eram adolescentă și nu mi-a păsat. De fapt, am uitat de ceremonia de decernare a premiilor, nu m-am obosit, dar a fost destul de important. Aș vrea să fi păstrat tăieturile din ziare acum, dar, ca și adolescentă, nu i-am acordat suficientă importanță. Lucrarea era un proiect multimedia inspirat de o instalație dintr-un depozit – instalație pe care am făcut-o pentru un proiect școlar. Eu și prietenii mei am găsit un depozit abandonat și am început să lucrăm în camere. Ăsta a fost începutul și apoi a devenit un triptic de tablouri acoperite cu hărți, colaje, ceară topită și grafitti. Am fost foarte inspirați de Jasper Johns, Robert Rauschenberg și acea mișcare și atitudinea lor.

Compilația Red, Gold, Green & Blue are o versiune a piesei „Baby Please Don’t Go” a lui Muddy Waters interpretată de Phylea Carley. Cum era egalitatea de gen în blues și cum vi se pare că s-a schimbat aspectul acesta în muzică până acum?

Sshh: Da, doamnele soliste erau numite canari în trecut.

Zak: În zilele jazz-ului și blues-ului, liderul trupei era bateristul sau trompetistul și câștiga mult mai mulți bani decât cântărețul sau cântăreața. Nu primeau respectul cuvenit și erau denumite canari.

Și da, Phylea Carley este o fată jamaicană din Kingston, care acum trăiește și cântă în Ocho Rios, orașul în care am înregistrat toată muzica pentru casa de discuri. E o cântăreață foarte bună și o doamnă drăguță; ne-am întâlnit la show-ul ei special, unde interpretează Billie Holiday, Nina Simone și face un spectacol de jazz clasic frumos, deosebit și personal.

Va exista și un documentar Red, Gold, Green & Blue? Am văzut multe imagini și ar putea fi o abordare foarte interesantă pentru noi audiențe și consolidarea genului deja foarte respectat al documentarelor muzicale din Jamaica.

Zak: Da, lucrăm la un film. Suntem în etapele de planificare a unui concert în Kingston la sfârșitul anului. Albumul va fi însoțit de un documentar, dar cred că filmul nu va fi difuzat până anul viitor. Ne dorim să facem acest concert live în primul rând pentru că el poate fi un apogeu al documentarului. Dacă ar fi fost după mine, s-ar fi întâmplat acum două luni. Mie îmi place când am o idee să o pun în practică atunci, cât e proaspătă. Dar asta nu funcționează întotdeauna.

Încă lucrăm la editarea documentarului, iar proiectul este regizat de un specialist jamaican pe nume Chris Brownie, un regizor jamaican foarte respectat.

Sshh: Da, Chris Brownie lucrează de asemenea cu Buju Banton în acest moment, fac împreună documentarul revenirii sale, reîntoarcerea lui pe harta muzicală.

Toots Hibbert, Sshh Liguz și Zak Starkey
Toots Hibbert, Sshh Liguz și Zak Starkey

Câtă inspirație vă oferă proprietarul vostru din Ocho Rios, legendarul Chris Blackwell, celebru pentru casa de discuri Island Records și lansarea lui Bob Marley?

Sshh: Chris este o legendă, a avut conceptul genial de a aduce stilul reggae în piața muzicală prin comercializarea lui în formatul rock. Este un vizionar și crede cu adevărat în Jamaica și în cultura țării. El a crescut acolo și este într-adevăr un jamaican. Face ceea ce face excelent, nu am mai văzut o asemenea pasiune și poftă de viață. Chiar și la vârsta lui de 80 de ani este plin de emoție și idei: încă merge la skyjet, are un spirit tânăr și contagios.

A fost uimitor să povestim cu el despre muzică. Nu este implicat în casa de discuri Trojan Jamaica, dar ne este prieten și ne încurajează să împărtășim muzica jamaicană cu întreaga lume. În calitate de amici, eram la cină cu el și chiar dacă știam că a făcut multe lucruri pentru muzică în general, tot am avut o revelație despre felul în care a schimbat de fapt Blackwell lumea muzicală. Spunea o poveste și a trebuit să mă scuz și îndepărtez pentru câteva minute și m-am dus și așezat lângă Grace Jones. M-am uitat la ea și mi-am zis: „Nu, asta îmi ajută starea de spirit, să stau lângă un alt superstar.” Mi-am revenit curând și mă simt binecuvântată că ei fac parte din viața noastră de acolo din Jamaica, chiar dacă nu se implică în muzică și suntem doar prieteni.

Zak: Da, să adaugi elemente de rock trupei Bob Marley & The Wailers pentru a fi mai ușor acceptată de lume și de piața muzicală a fost o mișcare de geniu subliminală. Chris chiar este un geniu! Și da, ca prieten ne încurajează foarte mult în călătoria noastră cu Trojan Jamaica. Iubește faptul că este ușor implicat în muzica nouă creată la studioul nostru, ca și proprietar. Îi lipsește industria, dar se relaxează și își aprinde … un joint uriaș. Ital este vital! Suntem foarte recunoscători cu toții Jamaicăi!

A fost un vis devenit realitate să lucrați cu legende precum Sly & Robbie, Big Youth și Toots Hillbert?

Zak: Nu. Să cânt cu The Who și Oasis au fost vise pentru mine. Și să cânt cu Johnny Marr de la The Smiths.

Dar această experiență în Jamaica nu a fost un vis. S-a întâmplat pur și simplu și a fost minunat; este un fel de surpriză devenită realitate. Oricum, totul este mai mare decât noi doi, suntem îndrăgiți de acești muzicieni și cântăreți atât de mult și totul s-a întâmplat în mod firesc. Datorăm totul coverului pe care l-am făcut piesei unui artist care ne place – Peter Tosh. Nu aveam nici cea mai mică idee că vom fi invitați în Jamaica să-l cântăm și apoi să facem muzică acolo.

Sshh: Dacă nu ar fi fost Peter Tosh și nu am fi făcut cu trupa SSHH coverul Get Up Stand Up cu Soul Syndicate și Eddie Vedder, atunci Trojan Jamaica nu s-ar fi întâmplat.

Cum au apărut piesele de pe compilație? Au fost alese de artiști sau ați făcut selecția împreună?

Zak: Am adus o listă mare de peste 100 de piese blues care ne-au plăcut și pe care le puteam cânta împreună. Am apelat la rastafarieni și am vorbit la telefon despre sesiuni, ei au acceptat să vină să cânte și apoi Sshh și cu mine am cercetat și mai bine contextul și politica din spatele acestor cântece. Am ales piesele pe care le-am considerat cele mai relevante pentru ei ca artiști și le-am oferit fiecărui cântăreț câteva opțiuni. Toată lumea le-a ales pe toate și toți au fost de acord cu ceea ce am ales. Am înregistrat 25 de melodii și am ales 13 care funcționau cel mai bine împreună.

Sshh: Întrucât am făcut muzică nouă, acestea au fost adevărate reinterpretări ale melodiilor; invitații noștrii au schimbat și cuvintele. Au păstrat doar esența, astfel încât să devină personale pentru propria lor poveste.

Zak: Am făcut versiuni noi pentru tot. Îmi place acest termen jamaican, Versiunea/Version. Nu virgin, nu mai sunt mulți dintre aceștia rămași.

Iubesc vocea lui Robbie Shakespeare. Este renumit la nivel mondial ca basist și lucrează din anii șaptezeci împreună cu Sly Dunbar ca muzician de studio pentru albume legendare ale unor artiști precum Bob Dylan, Serge Gainsbourg, Mick Jagger, Jimmy Cliff, Joe Cocker și No Doubt. El face, de asemenea, în acel grup, o versiune foarte tare de la Pink Floyd, „Another Brick In The Wall”. Sunteți entuziasmați că vocea lui se aude pe 3 dintre piesele de pe albumul vostru?

Zak: Nu a fost vorba ca cineva să aibă doar o singură piesă pe album, așa că a fost grozav că Robbie are trei melodii. Mykal tot la fel; Big Youth are două, iar asta oferă albumului o continuitate foarte faină. Pentru mine, piesele cu Robbie sunt cele mai bune de acolo, deoarece are o voce perfectă pentru blues răgușit. Ne-ar plăcea să facem un album vocal întreg cu Robbie! El sigur poate să scrie noi melodii originale și ar fi foarte fain.

Albumul Red, Gold, Green & Blue conține reinterpretări, iar în continuare ne propunem să lansăm un Greatest Hits al lui U-Roy, reinterpretat într-un stil nou, deci cu muzică nouă. Toate celelalte albume și înregistrări pentru viitoarele discuri Trojan Jamaica sunt compoziții originale ale unor artiști precum Jesse Royal și Big Youth. Dacă am face un disc cu Robbie, ar fi extraordinar să-l convingem să scrie piese noi. El mi-a spus că este timid și ăsta e motivul pentru care, în 44 de ani de activitate, nu a lansat niciun album doar cu vocea lui.

Sly Dunbar este, de asemenea, un pionier în domeniul tobelor și muzicii electronice și mai ales al riddim-ului electronic. Îl iubesc pentru asta. O mulțime de bateriști din anii optzeci s-au speriat foarte mult de viitorul muzicii, nu știu de ce, căci industria și tehnologia vor continua să evolueze mereu. Ei bine, el nu a fost printre ei, ba chiar a îmbrățișat asta și a făcut o mulțime de cântece cu tobe electronice și încă face programare de tobe și percuție. Îmi place mult ce au făcut ei doi cu Bill Laswell pe Rhythm Killers în 1987; îmi place că este un disc inovativ. E un album criminal, ce să mai!

Zak, Sshh & Big Youth
Zak, Sshh și Big Youth

Sunteți foarte pasionați de muzică energică și cu atitudine. Care sunt muzicienii și artiștii voștrii preferați contemporani?

Sshh: Am fost în Jamaica la începutul acestui an pentru sărbătorirea zilei de naștere a lui Bob Marley, la Bob Marley Museum. Pentru primii artiști care au urcat pe scenă mulțimea dansa și se bucura, fără o energie specială. Dar imediat ce Koffee a urcat pe scenă, toată lumea a luat-o razna. A fost incredibil, atâta energie pe care a adus-o de pe scenă pentru oameni. Mi se pare că este o tânără care nu face compromisuri și are un mesaj puternic, care inspiră.

Îmi plac și Death Grips mult care nu se încadrează în definiția punk-ului neapărat. „Guillotine” este o piesă atât de bună! Au o vibrație specială și te stârnesc. Știți cum se spune: muzică pentru a face sex sau a te lupta. Death Grips reprezintă ambele variante.

Zak: Disorden Publico sunt foarte buni! Cântă un ska cu energie punk latino-americană; nu sunt reggae. Atitudine lor punk este autentică și nu le este frică să fie politici.

Flying Lotus este punk pentru mine! Îmi place cel mai mult autenticitatea din înregistrările lui, se simte că face o muzică diferită.

Sshh: Mi-a dat la cap când Zak mi-a trimis, în urmă cu ani de zile, o melodie de la Aphex Twin. Nu mă așteptam ca un artist să facă o astfel de muzică. Mi se pare că este neînfricat. Undeva în creierul său, părinții lui îi cântă „La mulți ani!”

Zak: Aphex Twin mi se pare cel mai progresist artist din toate timpurile. Poate, poate. Există Karlheinz Stockhausen și există Aphex Twin. De unde provine muzica lui? Nu este derivativă în nici un caz. Puteți auzi puțină muzică clasică acolo, nu? Dar în rest, nu pot sesiza nicio altă influență, în afară de creierul lui „nebun”. Am o colecție mare cu Aphex Twin, inclusiv aliasul lui – Polygon Window – albumul Surfing on Sine Waves și Caustic Window. Îmi place foarte mult tipul, cred că e uimitor.

Pentru mine, dacă balansează și se rostogolește, te mișcă, atunci este rock and roll-ul!

Sshh: Toată muzica, dacă este de calitate, asta e tot ce contează! Dacă are puterea să te miște, de la fericire la tristețe, este un instrument puternic! Rock and roll-ul este o atitudine, nu un gen.

Așadar, care este perspectiva voastră față de tinerele vedete din Jamaica. Ați menționat-o pe Koffee, dar mai sunt și Chronixx, Protoje, Jesse Royal, Kabaka Pyramid și întreaga scenă de Reggae Revival.

Sshh: Ne place. De fapt, am colaborat și intenționăm să lansăm un album cu Jesse Royal. Are o voce puternică și chiar vrea să răspândească un mesaj bun. Noua lui piesă cu Protoje, „LionOrder”, are un mesaj pozitiv puternic și cred că este una dintre cele mai bune melodii care îmi plac din ultima vreme; e despre unitate și egalitate. Împreună, uniți, rezistăm, știi?

Am început să vorbesc atât de mult în analogii, dar adevărul este că toți suntem pe același drum, doar pe benzi diferite. Ne îndreptăm în aceeași direcție și încercăm să facem același lucru, dar în moduri diferite.

Putem vorbi un pic despre proiectul vostru SHHH? Ați avut colaborări uimitoare pe album și câteva cântece superbe de reggae dub, precum „Get Up Stand Up” a lui Peter Tosh, „Jah War” și „Babylon’s Burning” de la The Ruts, dar și „Back to Black” a lui Amy Winehouse, toate cu membrii originali ai formațiilor.

Sshh: Da, mulțumim. L-am întâlnit la un moment dat pe Don Letts la ziua de naștere a lui Chrissie Hynde, tocmai când terminasem „Get Up Stand Up” a lui Peter Tosh, cu Santa Davis și Fully Fullwood din Word, Sound & Power și cu Eddie Vedder. Îi spuneam despre asta și mă privea mirat – cum am reușit asta, să lucrăm cu toate aceste legende? Cred că a fost șocat.

Adevărul este că ne depășește cum am reușit. E în mâinile lui Dumnezeu. Am făcut proiectul SSHH pentru ca muzica să nu aibă bariere. Lumea muzicii – mai ales acum – trebuie să fie o masă comună, unită de oameni, la o scară cât mai largă. Oricine ar trebui să relaționeze și să se simtă, să fie afectat de ea. Nu contează limba, muzica este singurul limbaj.

Cum a fost colaborarea cu producătorul Youth, faimos pentru trupa de dub-post-punk Killing Joke?

Sshh: Să lucrăm cu Youth a fost minunat. Pentru albumul Issues de la SSHH, el ne-a împins în direcții noi – mai ales pe mine – și a reușit să scoată ceva grozav. Nu vroiam neapărat să o fac, dar a fost capabil să mă aducă la viață pe cântecele la care am lucrat. Cred că aceeași energie a fost și la Red, Gold, Green & Blue; am avut un sentiment special și muzica e foarte vie.

Zak: În timp ce înregistram albumul ne-am așezat în camera de studio în cerc și Youth era în mijlocul nostru. Nu a stat separat în camera de control, a fost zi de zi în aceeași cameră cu noi. Întotdeauna mi-a plăcut Killing Joke, mai ales când nu a fost Youth în ea (râde). Iubesc piesa Love Like Blood și perioada respectivă. Adevărul este că el nu a părăsit niciodată trupa; chiar era prieten bun cu tipul care l-a înlocuit, Raven. El i-a găsit practic jobul de basist.

Sshh: Există o melodie uimitoare de la Killing Joke numită „The Raven King”.

Zak: Da, unul dintre albumele mele preferate este Killing Joke in Dub. E artă pură! Și cred că Raven King este una dintre cele mai bune melodii ale lor. Pun pariu că Raven își dorește să nu fie mort pentru a mai putea cânta melodia asta. Ne-am întâlnit cu cei din Killing Joke acum trei luni în New York și toți sunt oameni cu adevărat frumoși. Sunt ca o familie; dacă părăsești trupa, ești încă parte a familiei și poți să te întorci. Au o atitudine grozavă pentru industria muzicală.

Sshh: Killing Joke este un excelent exemplu de punk și dub puse la un loc într-un mod superb.

Zak: Și la trupa Public Image Ltd, de asemenea, există multe sunete de dub în cântecele lui John Lydon și Jah Wobble.

Zak și Sshh
Zak și Sshh
"Sperăm să putem readuce lumea pe drumul cel bun prin muzică. Este important și să vorbim despre compasiune și bun simț."

Ați lansat albumul SHHH prin Pledgemusic. Putem vorbi despre iniațiativele voastre de caritate și ce înseamnă a fi un muzician responsabil?

Zak: Am făcut acel album cu gândul ca vânzările să fie donate pentru Teenage Cancer Trust. Am finanțat albumul singuri, dar l-am vândut prin Pledgemusic, pentru că ei iau un procent foarte mic, iar banii generați se duc direct la fundația de caritate. Ne-am asigurat că nu va folosi niciun alt canal și banii sfârșesc acolo unde ne dorim, mai rapid, mai eficient și mai simplu. Roger Daltrey de la The Who – colegul meu de trupă – a început fundația Teenage Cancer Trust în 2000, iar anul viitor, la a douăzecea aniversare, avem programat un concert mare cu trupa.

Sshh: Avem o responsabilitate față de generațiile viitoare. Dacă alegem să ne folosim bine timpul, noi și ceilalți oameni care împingem lucrurile în direcția bună, atunci sigur putem face o lume mai corectă și mai bună. Sperăm să putem readuce lumea pe drumul cel bun prin muzică. Este important și să vorbim despre compasiune și bun simț. Când vine vorba de resposabilitate de mediu, îmi place să văd, atunci când călătoresc ca muzician, acele orașele din anumite țări cu terase mari, verzi și plante peste tot, care scot monoxidul de carbon din atmosferă și creează oxigen pentru oraș. De asemenea, clădirile arată uimitor și din punct de vedere arhitectural.

Zak: Am vrut să facem ambalajele Red, Gold, Green & Blue complet reciclabile, dar nu poți recicla CD-urile din plastic. Nu am dorit să folosim deloc plastic. Întregul ambalaj este din carton, dar industria nu poate face CD-uri fără plastic chiar acum. Oamenii își doresc în continuare CD-uri și viniluri și oricum, nu le vor arunca la gunoi.

Sshh: Muzica este artă și o poți deține, este un produs fizic tactil. Am amintiri dragi legate de viniluri, arta lor și sentimentul acestei experiențe. Fără relația tactilă cu muzica nu știu ce aș face. Din cauza erei digitale în care trăim, viața a început să fie experimentată prin tehnologie și smartphone-uri, dar odată cu revenirea vinilului, oamenii se trezesc și încearcă să aibă o relație reală cu muzica și viața. În loc să o filmeze, o trăiesc. Mie mi se pare că tehnologia ne limitează atenție și ne face să evităm contactul real cu oamenii, în ciuda beneficiilor ei.

Coverurile reprezintă o mare parte din moștenirea muzicală jamaicană. Care sunt favoritele voastre?

Vă inspiră filme precum Rockers? Îl aveți pe actorul/muzician din rolul principal – Horsemouth – la baterie pe albumul vostru, nu?

Da, avem pe Red, Gold, Green & Blue o mulțime de legende din filmul Rockers: Big Youth, Kiddus I, Robbie și Bongo Hermann, dansatorul în costum galben din scena filmului de la magazinul de înregistrări. Noi după ce am văzut Rockers pentru prima dată, am cumpărat bilete și am plecat în Jamaica, atât de mult ne-a plăcut filmul.

Celelalte filme jamaicane care ne plac sunt The Harder They Come cu Jimmy Cliff și Countryman. De asemenea, filmul modern Dancehall Queen, realizat de Don Letts cu Beenie Man. Mai există un film foarte violent, Shottas, cu Ky-Mani Marley, fiul lui Bob, care este într-adevăr grozav.

Există un documentar mai filozofic, fără foarte multă muzică numit Coping with Babylon, pe care l-am recomanda oricui. Este extrem de fain și oricine ar dori să meargă în Jamaica ar trebui să-l urmărească mai întâi ca să își facă o idee despre cultura locală.

Filmul nostru preferat este Red X Tapes, documentarul despre viața și moștenirea lui Peter Tosh. Stepping Razor, cum era poreclit artistul, este de asemenea, o carte cu adevărat grozavă, singura despre el. Este o carte groasă, foarte detaliată. Am făcut de curând un interviu cu John Masouri, scriitorul cărții, care scrie și pentru revista de reggae dub din Marea Britanie, Echoes. Omul îl iubește pe Peter, iar ăsta e întotdeauna un semn bun pentru noi. John a fost de asemenea prezent la primul nostru concert de la Muzeul Peter Tosh, de acum doi ani, și tocmai am aflat asta. A fost acolo la începutul muzicii care a devenit acum Trojan Jamaica. Muzica făcută de noi în Jamaica a fost datorită acestui prim concert și acesta este un aspect foarte important pentru noi; nu am mers doar acolo și am făcut muzica ad-hoc. Am fost invitați și am dezvoltat o relație reală și organică împreună cu muzicienii și cu Jamaica.

People Funny Boy despre Lee Scratch Perry este o carte minunată. Există câteva documentare interesante despre el, Vision of Paradise și The Upsetter. Când cel de-al doilea studio al său a ars, din cauza lumânările pe care le avea în jur, am avut două Mu-Tron Bi-Phases, unitatea de efecte pe care Lee o folosește. Eram cu prietenul nostru Youth și i-am spus că am auzit de studioul său și că îi vom trimite un Bi-Phaser. Youth ne-a zis: „Nu îți face griji prietene, el nu v-ar trimite nici unul!” Se pare că era cumva adevărat, pentru că a cerut oamenilor să-i trimită costume noi de scenă și nu echipament. Nu l-am întâlnit sau lucrat cu el, dar am lucrat cu o mulțime de ingineri locali și toți au spus că este foarte ușor să lucrezi cu Lee Perry. Îmi place să aud că este un artist lejer.

De asemenea, am lucrat cu legendarul Scientist, care a făcut niște mixuri pentru noi. Nu ne-am întâlnit față în față, dar am vorbit la telefon de câteva ori. Și el este un personaj uimitor! La telefon părea că ar fi din New Orleans; a spus ceva de genul: „Vă voi face mixurile să sune ca niște diamante!”.

Avem în proiect o doamnă numită Vivien Goldman, în calitate de cercetător, deoarece avem pregătit cu casa de discuri un album de versiuni al unicului U-Roy și un documentar despre el și muzica sa. Vivien este de asemenea o artistă uimitoare, am fost la un concert de-al ei cu prietenul nostru Youth. Și ea este autoare și a scos de curând o nouă carte despre punk și reggae, Revenge of the She-Punks. Suntem și noi in varianta audio book.

Sshh: Eu când îmbătrânesc vreau să fiu Vivien Goldman! Ea este Queen of the Punks. De asemenea, e cea mai bună prietenă cu Youth de la Killing Joke. I-a plăcut mult ideea noastră și așa a venit la bordul proiectului.

Ne puteți face un scurt playlist cu piesele voastre favorite blues?

Comandă Red, Gold, Green & Blue de aici.