Interviu cu Codin Orășeanu: white noise & red magic

Interviu cu Codin Orășeanu: white noise & red magic

Autor Andrei Bucureci
Foto de Ionuț Marius (Good Stuff)
Codin Orășeanu

Povestea lui Codin Orășeanu, aka Low Freq, este una specială în peisajul muzical românesc și bucureștean.

Promoter, producător/compozitor, manager cultural și co-founder / creative senior producer al platformei Black Rhino Music, Codin a fost tot timpul înclinat spre dezvoltarea și încurajarea zonei culturale. Din 2012 de când ne cunoaștem l-am urmărit dezvoltând zona de muzică și societate civilă a festivalului Street Delivery, a spațiului de evenimente Atelierul de Producție sau a festivalului de muzică Subsonic.

În ultima perioadă, alături de Adriana Fadeev, Codin și-a concentrat energia în crearea și dezvoltarea platformei Black Rhino Music. Sub motto-ul White Noise and Red Magic platforma reunește în conținutul său rezidențe artistice completate excelent cu mixuri, conferințe cu invitați internaționali, evenimente comunitare, concerte cu artiști și producători internaționali și locali, interviuri și știri din industria muzicală și arii conexe.

Într-o discuție degajată prin parcul Tineretului, am povestit cu Codin despre apartenența la o anumită cultură urbană, munca sa de promoter, activitatea de Dj, compozitor și producător muzical pentru documentare precum Portavoce, dar și sound designer pentru piese de teatru. Din păcate, nu am reușit să vorbim despre trupele în care a activat precum Blanoz, Shadowbox și The Dream Diggers (al căror LP, Fear Is A Lie, mi se pare un reper solid în muzică din România), dar un lucru știu sigur: Codin este un artist/ promoter focusat pe viitor și nu pe rezultatele trecutului trecute într-un CV.

Am discutat mult despre importața mixului dintre sunete/ evenimente și artă vizuală pe care le promovează, management cultural și nevoile societății românești în ceea ce privește muzică și artă.

Codin Orășeanu aka Low Freq

Primii pași în muzică. Colecționar, DJ și producător

Aș vrea să începem cu primele contacte cu muzica. Care sunt primele tale amintiri muzicale?

Primul contact mai serios cu muzica a fost în liceu. Circulau casete cu Depeche Mode, punk, rock și, încet, încet, trip-hop, migrând spre funk, jazz și hip-hop. Nu aveai de unde să cumperi casetele, totul era piratat, se trăgeau de la unul la altul și nimeni nu știa cum arată originalul sau coperta. Vorbesc de perioada de dinainte de apariția casetelor și cd-urilor de pe tarabele de la Unirii și Universitate. Oricum aveau o ofertă cretină chiar și pentru acea perioadă. Țin minte și acum că aveam o casetă cu Joe Cocker iar eu am înregistrat Wu-Tang Clan pe ea, Enter the 36 Chambers. Era amuzant pentru că în pauzele dintre piesele hip-hop se auzea Joe Cocker. Albumul celor de la Wu Tang nu prea are pauze datorită multiplelor interludii, dar în câteva locuri totuși se întâmpla dezastrul și se auzea Joe Cocker. Cum era tot procesul! Trebuia să merg să trag la un prieten care avea un casetofon double deck, să nu fie ai lui acasă, să fac rost de casetă, se mai agăța caseta. Goaznic. Era o mare filozofie în perioada aia să ajungi la muzică!

Cum ți-ai început activitatea în scena din București? Ai organizat evenimente sau ai vrut să produci muzică?

Am început prin a pune muzică. Aveam deja o colecție de muzici, pe tot felul de formate și, la un moment dat, m-a invitat Lucian (Dj Vasile) să pun muzică în Web Club. Asta se întâmpla prin anii 2000. Vasile ținea o seară în Web și invita diverși oameni să pună muzică cu el. Pe mine m-a chemat să fac o selecție de trip hop și drum and bass. După seara aceea mi-a propus Ionas, patronul Web Club, să vin mai des și așa am ajuns să am seară mea – puneam trip-hop combinat cu drum and bass și jungle. Am urmat modelul lui Vasile și aveam și eu diverși invitați, nu puneam muzică singur tot timpul. Publicul era foarte deschis pe vremea aceea către mixuri de genuri și experimente muzicale, invitam MC’s, instrumentiști, Djs, era cu totul și cu totul un alt vibe. Îmi plăcea mult perioada aceea și datorită faptului că nu se punea muzică o ora sau două, aveai o seară întreagă și trebuia să te organizezi, să spui o poveste, ca Dj te raportai altfel la o selecție. Important era să faci lumea să danseze, iar asta se întâmpla dacă muzica era cinstită.

Îmi place să cred că am urmat pașii firești în ceea ce privește implicarea în zona muzicală – am strâns muzică, am pus muzică, am produs, am învățat management cultural, am început să promovez artiști și evenimente, am dezvoltat proiecte noi în zona muzicală, am făcut muncă de curator, am scris despre muzică. Fix în ordinea asta.

În ceea ce privește activitatea de producător muzical sub numele de Low Freq, să știi că încă aștept să lansezi în cât mai multe formate compozițiile tale și să văd cum prind formă ideile despre care am tot discutat.

Da, și eu aștept momentul. Cred că principalul motiv pentru care nu am scos muzică sub alias-ul Low Freq s-a datorat și interesului mai mare pe care l-am acordat colaborărilor cu alți artiști. Mi s-a părut mai interesant să mă exprim așa. Cred că e vorba de stare și oameni. De aici și implicarea mea în Blanoz și Shadowbox, iar mai apoi dezvoltarea proiectului Dream Diggers.

Fiecare proiect a reprezentat o stare și o perioada în dezvoltarea mea artistică și socială. În fiecare din proiectele enumerate am fost alături de oameni care și-au lăsat amprenta asupra mea, oameni de la care am învățat. Privesc cu bucurie fiecare experiență și concert. Am trăit momente ce vor rămâne cu mine mereu.

Singur am tot făcut muzică și încă fac, dar în altă zonă – muzică pentru film și sound design pentru teatru. Iar pentru sufletul meu tot lucrez la o banca de sunete – tobe, atmosfere, armonii, fx-uri.

Care a fost provocarea în a compune coloana sonoră pentru documentarul „Portavoce”? Cum ai abordat procesul?

A fost destul de simplu. M-am întâlnit cu Ruxandra Gubernat și Henry Rammelt, care mi-au povestit în linii mari firul roșu al documentarului. Mi-a plăcut mult ideea lor și pasiunea cu care vorbeau despre asta și m-am alăturat echipei. Au existat provocări tehnice datorită faptului că o mare parte din lucrul pentru film s-a produs la distanță. Marcel Schreiter, cel care a montat și co-regizat filmul, locuiește în Germania, și schimbul de track-uri, footage și feedback-ul s-a făcut online. Dar, în final, am trecut peste problemele legate de distanță și a ieșit un documentar închegat atât ca poveste cât și vizual și sonor. Mă bucur că am făcut parte din echipa.

Conferință Black Rhino. Foto: Good Stuff
Conferință Black Rhino. Foto: Good Stuff
"Nu cred că s-au schimbat multe din 2005 și până astăzi în zona culturală. Din anumite puncte de vedere aș spune că e chiar mai rău. Între timp cultura a intrat în dubă și se pare că nu mai iese de acolo."

Activitatea de promoter

Ai fost o perioadă plecat în Berlin unde ai făcut un master în management cultural. Cum a influențat asta implicarea ta în zona industriei muzicale?

Se întâmpla în 2004. Terminasem Științe Politice, cu specializare în zona de activism social și doream să învăț mai mult despre societatea civilă și implicarea într-un mod mai profesionist în această zonă. Datorită acestui master am ajuns la perspectivele pe care le am asupra culturii, muzicii și artei. M-am întors după un an în țară cu dorința de a aplica aici ce am învățat. Dacă spun acum că am greșit că m-am întors, o fi clișeu?

Dar să revin, mi se pare foarte complicată întrebarea ta legată de management cultural în România. Dacă în 2019 e dificil să faci ceva în zona de management cultural, îți dai seama cum era în 2005 când m-am întors. Țin minte și acum când m-am dus la un interviu de job, iar un brand manager de la o corporație m-a întrebat arogant ce vreau eu să fac cu diploma de manager cultural. Nu cred că s-au schimbat multe din 2005 și până astăzi în zona culturală. Din anumite puncte de vedere aș spune că e chiar mai rău. Atunci exista mai multă libertate artistică, publicul era mai deschis către nou, puteai să organizezi evenimente în tot felul de locuri, orașul arata mai mult ca o pânză pe care puteai desena proiecte noi. Între timp cultura a intrat în dubă și se pare că nu mai iese de acolo.

În România, marii decidenți, de stat și privați, încă nu înțeleg că niciodată cultura nu a produs bani, nu ea aduce profit. Oameni care au bani sau dispun de fonduri ar trebui să susțină cultura pentru ea însăși, pentru că este cultură, nu o linie într-un plan de afaceri. Dacă toți artiștii ar dispărea mâine de pe suprafață pământului, economia ar merge în continuare. Singurul lucru care s-ar schimba ar fi emoția. Oamenii vor deveni și mai robotici, va dispărea empatia cu totul, iar emoțiile vor fi anihilate de instinctele primare.

Nu vreau să duc discuția într-o zona filosofică, dar pur și simplu e greșit să investești în cultură cu gândul că ea aduce profit. Sunt proiecte comerciale și proiecte culturale. Diferența nu e doar semantică.

Cred că un brand ar trebui să investească în proiecte culturale ca într-un proiect de CSR, iar statul ar trebui să susțină necondiționat artiștii prin crearea unui cadru legislativ permisiv acestei activități – impozitare diferită, proiecte de finanțare, investiții în spații dedicate performance-ului. Nu e vorba de fantezii sau de gânduri utopice. Ele se întâmplă în alte țări, vezi exemplul Franței cu celebrele Maisons Folies.

Noi ne-am cunoscut la Street Delivery. Felicitări pentru treaba minunată pe care ai făcut-o acolo: datorită ție am văzut live Ghostpoet și Stand High Patrol, pe strada Artur Verona. Cum a fost experiență ta alături de acest eveniment?

Mi se pare atât de departe experiența asta acum. Nu mai fac parte din echipa Street Delivery de 4-5 ani. Cu toate acestea, Street Delivery rămâne pentru mine un reper în activitatea mea de promoter. În cadrul evenimentului am reușit să realizez ce îmi doream demult pentru cultura muzicală din București – o scenă în mijlocul orașului și public care se bucură de artiști pe care nu îi vezi în Piața Constituției. Scena de muzică din cadrul Street Delivery am gândit-o că pe un contrapunct și/sau o alternativă la ce se întâmpla atunci pe străzile orașului, lucru pe care cred l-am reușit la acea vreme. Au fost niște timpuri foarte bune pentru muzică – aveam scena mare de live, un soundsystem de reggae la perete de graffiti (cred că a fost pentru prima dată în România când un soundsystem a fost scos în stradă), o altă scenă de Dj în curte la TIAB, sesiuni de discuții și conferințe în librăria de la Cărturești. Cum ar spune Wu Tang, the good old times.

Se crease o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. Toată lumea vroia să vină și să cânte la Street Delivery, era o energie fantastică. De la artiști la public, la oamenii cu care lucram pentru scenă, toți înțelegeau că e vorba de un eveniment care e făcut din dorința de a promova ceva. La Street Delivery nu veneau trupe arhi-cunoscute, nu era vorba despre asta, miza era să promovăm artiști care cântă o muzică cinstită.

Încă un aspect important care nu știu cât de mult s-a văzut din afară. Pe scenele Street Delivery, cât m-am ocupat eu de ele, nu a fost niciodată branding, indiferent de sponsorul festivalului pe care l-am avut. Am ținut mult la acest aspect nu pentru că aveam ceva împotriva sponsorului, ci pentru că mi-am dorit că acea zona să fie una pur creativă, în care artistul să se simtă confortabil și că e vorba doar despre o comunitate. Cred, sau îmi place să cred, că brand-urile inteligente au înțeles că nu e nevoie să îi pui artistului un logo mare în față pentru ca publicul să înțeleagă că el, brand-ul e prezent. Activarea se poate face mult mai jucăuș. E 2019. Trimitem sonde pe Marte și tot la metoda logo luminos pe scenă să rămânem?

De care momente ești cel mai mândru și care sunt lucrurile pe care le regreți?

Nu împart evenimentele între cele de care sunt mândru sau nu, atitudinea mea a fost diferită. Nu am avut mentalitatea de organizator de evenimente, ci de promoter. M-a interesat tot timpul să promovez un sunet actual, o muzică ce vine cu ceva nou, care experimentează. Focusul meu nu a fost pe latura pecuniară a industriei, să invit la evenimente anumiți artiști cu „rezonanță” pentru că altfel nu vine lumea. Majoritatea artiștilor pe care i-am invitat de-a lungul timpului nu mai fuseseră în România, iar la momentul respectiv aduceau ceva nou în muzica internațională.

Să promovezi sau să organizezi un eveniment mi se par două lucruri total diferite. Nu cred că e ceva greșit în a fi organizator de evenimente, dar este o tipologie diferită, altă metodă de lucru, abordarea și target-ul sunt diferite și ele. Am tot respectul pentru cei care organizează evenimente, dar e o altă activitate și nu cred că cele două ar trebui confundate. Mai mult, cele două activități pot lucra foarte bine împreună, fiecare are un know how pe domeniul lui și pot ieși lucruri constructive atâta timp cât fiecare își înțelege rolul.

Nu pot spune că sunt mândru sau că regret vreun eveniment. Am pus pasiune și am crezut în fiecare eveniment sau proiect muzical pe care l-am dezvoltat. Când nu am mai crezut în ceva, m-am oprit.

Foto: Good Stuff
Foto: Good Stuff

Aș vrea să povestim despre festivalul Subsonic, primul festival dedicat culturii bass music din România. Ce nu a funcționat și dacă ai mai avea oportunitatea de a relua această inițiativă cum ai proceda?

Subsonic nu a fost doar ideea sau efortul meu. Liviu Stoica, de la Serious Dub, a fost la fel de implicat. Nu aș mai face Subsonic încă o dată, și nu doar pentru că singura problema a festivalului a fost că nu au venit suficienți oameni. Au fost 1000 de oameni și dacă mai veneau încă pe atât, am fi fost break even. Asta ne-ar fi oferit posibilitatea de a continua și în anul următor. Am pierdut niște bani, am plătit toți artiștii și tot ce am avut de achitat. Atât eu cât și Liviu ne-am dorit foarte mult să nu rămânem cu nicio datorie față de artiști sau furnizori. Întotdeauna am susținut că toate riscurile în organizarea unui eveniment/festival sunt ale promoter-ului. De aceea, nu am să înțeleg niciodată cum anumiți promoteri organizează tot felul de evenimente așteptând să plătească artiștii sau furnizorii din banii obținuți din intrare sau din vânzarea de băuturi.

După ce am plătit tot, ne-am așezat la masă, am tras linie și ne-am zis că nu se poate face genul acesta de eveniment, la scara la care ni l-am imaginat noi, la noi în țară. Nu există public suficient.

Fără a fi cârcotaș, cred că în România nu se poate face ceva care iese din limitele a ceea ce este la modă într-un anumit moment. Publicul și brandurile românești sunt încă șocați de nou. Așteaptă ca ceva să fie interesant „afară”, iar apoi să fie adoptat și aici. Singurul lucru original produs de cultură muzicală românească este acest curent de house ro-minimal. Tot respectul pionierilor și oamenilor din spate care l-au promovat.

Adriana Fadeev. Foto: Good Stuff
Adriana Fadeev. Foto: Good Stuff

Platforma Black Rhino Music

Îmi poți povesti, te rog, despre ONG-ul vostru, Ginger Group? O perioadă a funcționat și ca platformă de promovare a proiectelor sociale și de artă vizuală?

Ginger Group a împlinit anul acesta 10 ani. Am funcționat mult timp promovând tot ceea ce însemnă cultură urbană: de la muzică la street art și grafitti, film, lectură, proiecte sociale. Asociația și-a continuat activitatea cu diverși oameni și sub diverse forme, iar acum, activi în Ginger Group, din 2012-2013 încoace, sunt eu și Adriana Fadeev.

Ginger Group a început ca un colectiv de oameni pasionați de cultură și de promovarea acesteia. Fiecare colaborator venea cu pasiunea lui pentru o zonă a artelor. Ideile se transformau în diverse proiecte online și/sau offline. De exemplu, primele numere ale revistei DoR au apărut prin Ginger Group. Noi am oferit cadrul instituțional și am mai ajutat cu diverse lucruri până s-au pus ei pe picioare. Am pus umărul la orice proiect care ne-a trecut pragul.

Black Rhino Music este finanțat prin proiectele asociației Ginger Group, platforma este practic noua față a asociației și sunt foarte mulțumit de evoluția lucrurilor. Consider că acum este o perioada foarte bună pentru Ginger Group și Black Rhino Music.

Despre Black Rhino Music am plăcerea să discut cu Adriana Fadeev partenera lui Codin în asociația Ginger Group.

Adriana, cum a apărut Black Rhino Music și încotro se îndreaptă? Ce mai urmează așadar pentru 2019 și 2020?

Black Rhino Music a apărut că urmare a proiectelor realizate prin asociația Ginger Group. Aveam nevoie de o umbrela sub care să le organizăm, să fie o acțiune unitară și o identitate singulară. Așa a luat naștere platforma.

Pentru a putea face tot ceea ce ne-am propus la acel moment în zona industriei muzicale – evenimente, conferințe, rezidențe artistice, interviuri – am aplicat la AFCN (Administrația Fondului Cultural Național). Am câștigat proiectul de finanțare și am putut susține activitatea din primul an.

În al doilea an, fără finanțare, am reușit să susținem o parte din activitățile de pe platforma deoarece am avut, și încă avem, sprijinul multor oameni. Ne ocupăm în continuare de rezidențe artistice și evenimente, în cadrul cărora tocmai ne pregătim de un nou sezon în clubul Expirat, unde avem o rezidență lunară. Mergem mai departe cu interviurile și am făcut o nouă secțiune de știri, vrem să publicăm cât mai multe noutăți despre lansări de albume și evenimente care ne plac și cu care suntem pe aceeași frecvența, am dezvoltat și secțiunea de recenzii muzicale. Continuăm și Social Sundays, evenimentele unde chemăm DJ și producători pentru un fel de showcase de 2 ore. Social Sundays se întâmplă în tot felul de locuri din oraș și sunt stream-uite pe canalul nostru de Facebook.

Adriana, Black Rhino Residency face puntea între artiști foarte diverși: Fine It’s Pink, Valerinne, Mytrip, Environments, Șerb, Fane, Vapor, Brusten, Ghost of 3.13, Cardinal. Cum a venit această idee și în ce se va dezvolta pe viitor? 

Atât eu cât și Codin suntem doi oameni pasionați de muzică care ascultă sunete din diferite zone. În proiectul de rezidențe am pornit de la acest asentiment și l-am pus în aplicare prin alăturarea a doi artiști care intră în studio și produc o piesă nouă, de la zero. Ne-a interesat procesul de colaborare între artiști și felul în care ei își negociază ideile artistice. Faptul că artiștii au avut la dispoziție doar două zile pentru a compune și înregistra piesa, deci un timp limitat, a avut un aport foarte important în procesul creativ. Fiecare rezidență a fost documentată, iar la finalul sesiunii a ieșit un material video care a fost un making of al rezidenței/clip al piesei.

Suntem foarte mândri de aceste serii pe care nu le-am fi putut duce la bun sfârșit fără aportul lui Marius Costache (Studio148) și Ionuț Marius (Good Stuff).

V.I.V.E.K. @ Expirat (2018). Poster: Ionuț Popescu
V.I.V.E.K. @ Expirat (2018). Poster: Ionuț Popescu

Codin, hai să vorbim despre colaborările vizuale pe care le aveți cu artiști vizuali precum Robert Obert, Ionuț Popescu și Agi aka Grafic Skull. Cum faci să îți păstrezi fresh perspectiva asupra laturii vizuale și de design din România și din afară?

Cred foarte mult în relația muzică – arte vizuale și întotdeauna am fost un fan al posterelor de calitate. De la început, din anii 2000, când am început să pun muzică, afișul era un detaliu foarte important. Toată cultura muzicală, afișele, coperțile de CD-uri și discuri au fost esențiale: ele transmiteau totul despre eveniment sau muzica artistului. În mintea mea, între cele două există o legătură indisolubilă, așa încât mi-ar fi greu să trec peste asta și să nu țin cont de partea vizuală.

Radikal Guru (PL) @ Expirat. Poster de Robert Obert
Radikal Guru (PL) @ Expirat. Poster de Robert Obert

Nu aș lucra cu oricine pentru partea grafică, vreau să păstrez un anumit standard. Nu cred că trăim vremuri în care „contează doar muzica”; artwork-ul ar trebui să fie conector. Pot să îți spun că, fără excepție, toți artiștii muzicali pe care i-am avut invitați ne-au cerut posterul și ne-au întrebat dacă avem stickere sau orice alt tip de material vizual cu identitatea evenimentului. Mai mult, mulți dintre ei au și acum posterele noastre la imaginea lor de profil. Asta înseamnă foarte mult pentru mine, e o dovadă că am reușit să fac din acel poster ceva memorabil.

Black Rihno welcomes Presha (Samurai Music). Poster de Agi
Black Rihno welcomes Presha (Samurai Music). Poster de Agi

Un mare plus pentru ceea ce înseamnă imaginea Black Rhino este și implicarea lui Ionuț Marius (Good Stuff), care se ocupă de fotografie și video. Nu vrem doar să arătăm că uite câți oameni au fost la eveniment, cât sau ce bea lumea, ce grimase are artistul invitat, sau cum cânta X la tobe. Ne interesează detaliile, texturile, atmosfera.

Vreau să reiterez că nu este vorba de a organiza un eveniment. Este vorba despre mult mai mult decât să inviți un artist care vine, îi dai bani, se urcă pe scenă, a cântat o oră și apoi a plecat. Pentru mine și pentru cei implicați în proiect este vorba de a susține o cultură și de a face parte din ea.

Ascultă aici un playlist făcut de Black Rhino Music.