Muzica electronică românească în regimul comunist

Muzica electronică românească în regimul comunist

Autor Dragoș Rusu

Orice încercare de a reconstrui istoria trebuie privită din start ca pe o provocare. Acest proces, care deși poate deveni revelator pentru cel dispus să se angajeze într-o asemenea amplă aventură, este adesea anevoios.

Istoria e presărată cu suișuri și coborâșuri, cu elipse de timp, mituri și legende, mărturii subiective apărute în lipsa (parțială sau chiar totală) a unor date factuale, concrete și verificabile și existența a mai multor versiuni ale acelorași povești.

În încercarea de a afla mai multe despre începuturile muzicii electronice românești și de a pune cap la cap date, informații și fapte pentru a reconstrui acest parcurs, se pot observa o serie de lipsuri, iregularități și contradicții. Întregul proces devine astfel mai degrabă empiric decât un demers de cercetare, din care să poți înțelege limpede când anume și-a trăit muzica electronică românească copilăria și maturitatea.

Există, firește, o serie de mărturii, interviuri și publicații care confirmă anumite date concrete legate de scânteile pe care muzica electronică le-a produs în România de-a lungul timpului (și pe care le vom menționa în cele ce urmează). Pe de altă parte, o abordare mai sănătoasă legată de acest subiect ar putea pleca de la ideea conform căreia singura certitudine pe care o putem avea (în general), este aceea că nimic nu este cert și că nu există adevăr absolut, oricât de mult l-am căuta.

Fără a cădea în patima nihilistului, atunci când privim cu detașarea caracteristică epocii noastre la traiectoria muzicii electronice românești, se poate observa că pilonii pe care s-a clădit sunt destul de șubrezi. În anumite cazuri, diferențele de opinie și mărturiile uneori contradictorii, născute din subiectivism și dintr-o încercare de a rescrie istoria, nu fac altceva decât să te bage și mai mult în ceață, mai degrabă decât să te lumineze.

Din fericire, generația de astăzi pune totul sub semnul întrebării și demontează miturile și legendele bazate pe adevăruri parțiale, apărute în niște timpuri în care informația nu dispunea de uneltele de astăzi pentru a putea fi verificată. Sau nu? Cine știe.

Înarmați cu curaj și cu necesitatea de a pune totul sub semnul întrebării, putem observa și identifica (cu ajutorul diverselor surse disponibile) o tradiție și istorie cât de cât bogată.

Muzica electronică este un termen general pentru orice muzică produsă cu instrumente electronice, cum ar fi sintetizatoarele, computerele sau banda (ce a dat naștere conceptului de musique concrète). De la theremin la calculator, termenul este folosit pentru muzica ce se caracterizează printr-o sonoritate specific electronică, și mai puțin pentru cazurile în care instrumente acustice sunt simulate prin aparatură.

Adrian Enescu

Pentru a ne cunoaște mai bine istoria, trebuie precizat că România are o tradiție interesantă privind muzica cultă, ce datează din perioada Renașterii. Doru Popovici și Costin Miereanu identifică în lucrarea lor „Începuturile muzicii culte românești” trei precursori definitorii ai muzicii culte: Ioan Căianu (1629-1687), Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) și Anton Pann (1797 – 1854).

La începutul secolului XX se remarcă George Enescu, primul compozitor român ce realizează o sinteză organică, profundă între muzica folclorică românească și tendințele muzicii culte ale vremii sale. Enescu folosește un limbaj muzical modern și experimentează în mai multe arii muzicale, fiind astăzi considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.

Muzica electronică românească se naște inevitabil din muzica cultă. Odată cu apariția a noi mijloace tehnologice, a cunoscut un avânt și o emancipare în perioada regimului comunist. A doua jumătate a secolului XX a pus bazele muzicii electronice prin diferite încercări și experimente sonice, realizate de către mai mulți compozitori români care construiau avangarda culturală românească.

Deși nu își propune să fie o cercetare academică, Enciclopedia muzicii electronice românești scrisă și editată de Septimiu Moldovan și publicată în 2012, este o publicație relevantă care interoghează începuturile muzicii electronice în România, pornind de la perioada de experiment din regimul comunist și continuând cu diferitele manifestări sonice ale acestui gen, ce au urmat după revoluția din 1989. Deși este un demers personal, mânat de curiozitate și pasiune, această publicație non-academică este una din puținele cărți ce tratează acest subiect. Așa că nu ezita să o cumperi; poate că sunt cei mai cu folos 45 de lei cheltuiți vreodată.

În 2014, Dilema Veche publica un dosar numit Muzica electronică în comunism. Seria de articole, deși extrem de utilă, nu își propune să reconstruiască geneza muzicii electronice românești de la zero, ci mai degrabă să reconstruiască o perioadă gri din istoria României, care a coincis cu unele dintre primele încercări concrete de a face muzică electronică sau, mai degrabă, de a experimenta cu sunete electronice.

Pentru aprofundare asupra subiectului, aruncă un ochi și peste această conferință cu jurnalistul Paul Breazu, găzduită de Creative Mornings, în care se discută despre istoria Electrecord-ului și se trec în revistă câteva aspecte amuzante și mai puțin cunoscute despre originile muzicii românești.

Adrian Enescu

Astăzi știm cu toții despre aportul adus de compozitorul, producătorul și muzicianul Adrian Enescu (1948 – 2016) asupra muzicii electronice, atât prin zecile de imprimări făcute la casa de discuri Electrecord (singurul label care a lansat muzică românească în timpul regimului lui Ceaușescu), cât și prin muzica făcută pentru o bună parte din filmele artistice apărute în timpul regimului comunist.

Fără contribuția lui Adrian Enescu, muzica electronică românească ar fi sunat cu siguranță altfel în zilele noastre. Mărturie stau atât ambele volume ale albumului Funky Synthesizer (lansate în 1982, respectiv 1984), proiectul muzical Stereo (al cărui hit „Plopii impari” a reușit să stârnească un interes curios în rândul generațiilor tinere de astăzi), cât și coloanele sonore pentru aproximativ 65 de titluri ale cinematografiei românești și europene. Menționăm filme precum Sfârșitul nopții (1982), Concurs (1982), Să mori rănit din dragoste de viață (1983), Faleze de nisip (1983), Ringul (1984), Pas în doi (1985), Ciuleandra (1985) și altele, care dispun de o muzică futuristă, cu o estetică atemporală.

Mai mult, Adrian Enescu a făcut de-a lungul carierei și muzică pentru teatru și balet, iar lucrările sale au spart granițele geografice, ajungând până în Italia, China, Australia, Olanda, Belgia, Japonia, Canada, Columbia și Costa Rica. Deși considerat astăzi un pionier al muzicii electronice, personalitatea modestă a lui Adrian Enescu nu l-a lăsat niciodată să se considere vreun întemeietor al acestui gen muzical în România. A absolvit conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti şi a fost audient al Facultăţii de Muzică Electronică a Universităţii Stanford din California. În 2013, Adrian Enescu a fost premiat în cadrul TIFF cu Lifetime Achievement Award.

Așa cum mărturisește însuși Adrian Enescu în cadrul mai multor interviuri, primele încercări de a face muzică electronică, sau mai degrabă de a produce sunete ciudate, rezultate din calculatoare uriașe, datează de la începutul anilor ’60.

Există o serie de compozitori, muzicologi, profesori de muzică și teoreticieni care au șlefuit muzica contemporană a vremii, înglobând în creațiile lor și diferite experimente de muzică electronică, sau mai degrabă muzică cultă: Aurel Stroe (1932-2008), Ştefan Niculescu (1927 – 2008), Anatol Vieru (1926 – 1998), Tiberiu Olah (1928 – 2002), Dan Constantinescu (1931-1993), Liviu Dănceanu (1954-2017).

Deși destul de puțin cunoscut la vremea respectivă, curentul spectral în muzică s-a născut tot în România. Spectralismul nu își propune să aducă noi valențe muzicii electronice (sau muzicii în general), ci mai degrabă să creeze un sistem sonic care să „plonjeze în interiorul sunetului”, așa cum remarcă compozitorul și muzicianul român Octavian Nemescu în lucrarea sa Istoria muzicii spectrale.

Octavian Nemescu. Foto: Mihai Benea

Este muzica spectrală o muzică electronică? Dacă ne raportăm la tehnologia cu care a fost realizată, putem spune că da. Nemescu menționează în lucrarea sa faptul că spectralismul s-a născut aici, în România, iar iniţiatorul acestui curent a fost compozitorul și artistul multilateral Corneliu Cezar (1937-1997).

Autorul lucrării remarcă faptul că „în contextul regimului comunist, în perioada 1963 – 1971, a existat un scurt interval de liberalizare ideologică în România. Atunci a apărut un al doilea pol al comunismului, şi anume China (primul fiind Rusia). România a ales în 1963 o înţeleaptă politică de independenţă, mai ales faţă de Moscova şi a deschis ochii către Occident. Era sfârşitul domniei lui Gheorghiu Dej şi începutul celei a lui Ceauşescu. Ei bine, în contextul acestei scurte perioade de destindere, s-a produs în România un adevărat Big Bang, o explozie în zona tuturor artelor. Au apărut atunci creatori de artă, de muzică din două generaţii (din cea mai tânără făceam şi eu parte). S-au născut curente artistic muzicale purtând o amprentă românească: eterofonia, spectralismul românesc, curentul procesualităţii morfogene.”

De altfel, unul din primele și cele mai importante albume de muzică electronică din România este Gradeatia/Natural, lansat de compozitorul român Octavian Nemescu în 1984 la casa de discuri Electrecord. Albumul Gradeatia/Natural a fost relansat în 2018 la casa de discuri belgiană Sub Rosa. Despre acest disc am vorbit pe larg cu inițiatorul proiectului, Andrei Tănăsescu.

Curentul spectralist s-a manifestat în muzica românească și cu ajutorul lui Horațiu Rădulescu (1942 – 2008), Iancu Dumitrescu (1944) și Ana Maria Avram (1961-2017). Compozițiile lui Iancu Dumitrescu marchează o rupere față de tradiția convențiilor sonore. Potrivit artistului, ele reflectă „încercarea de a elibera acel Dumnezeu ce trăiește în fiecare bucată de materie”.

Perioada avangardistă în muzica românească a dat naștere unor experimente sonice incredibile, „de o violență, o intensitate și un freamăt extatic ce revendică sunetul printr-o concentrare a materiei sonice de bază”, cum spune Iancu Dumitrescu.

În acest timp, în Vest se remarcaseră deja personalități demne de menționat: Karlheinz Stockhausen, Tristan Murail sau Iannis Xenakis (născut într-o familie de greci din Brăila), iar în Statele Unite ale Americii, John Cage.

Ana-Maria Avram și Iancu Dumitrescu
"Bibi Ionescu: Muzical, acest synthetizator suna absolut ciudat, dar tocmai această imperfecţiune ne ajuta teribil... Prima dată am cîntat cu el la Casa Studenţilor, în '73 (...) Oamenii vedeau şi auzeau aşa ceva pentru prima dată."

Revenind la muzica electronică în regimul comunist, personalități marcante precum Mircea Florian, Costin Miereanu sau Rodion Roșca, (despre care vom vorbi mai pe larg), precum și primele albume ale trupelor Phoenix (discurile Cei ce ne-au dat nume sau Cantofabule) și Sfinx (albumele Sfinx, Lume albă și Zalmoxe) includ particularități sonice din aria muzicii electronice făcute în acea perioadă.

Trebuie amintit faptul că în timpul comunismului, accesul la tehnologie era extrem de limitat, muzica din occident circula cu dificultate prin România, iar cenzura asuprea și stârpea orice încercare de expresie artistică pe orice plan, implicit în muzică.

Apropo de cenzură, jurnalistul Andrei Partoș povestește pentru unsitedemuzică despre cum au fost cenzurate topurile muzicale din România înainte de 1989, în revista Săptămâna. „Când făceam Topul în revista Săptămâna, Vadim Tudor, cel care m-a recomandat acolo și era foarte bun prieten cu Eugen Barbu, nu era de acord să fie pe locul întâi Bittman cu Holograf pentru că era evreu, deși așa cerea publicul. El îi voia pe locul întâi pe cei de la Savoy, care au cântat și pe versurile lui.”

Legat de primele albume ale celor două trupe de rock românești amintite mai sus – Phoenix și Sfinx – trebuie menționată povestea primului (sau a unuia din primele) sintetizatoare românești, construit de Bibi Ionescu, bassistul trupei Sfinx. Nelu Stratone, autorul trilogiei „Istoria rockului românesc”, i-a luat un interviu celebru muzicianului Dan Andrei Aldea (liderul formației Sfinx în anii ’70, stabilit din 1981 în Germania).

Bibi-synthesizer a fost o poreclă a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. Ce, ei au Moog-synthesizer? Şi noi îl avem pe al nostru: Bibi-synthesizer!. Legenda spune că Bibi l-a construit împreună cu mine. Nu e adevărat. Eu eram doar omul de Hei-Rup!…Hai Bibane, bagă mare! Bravo, aşa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, că uite, mîine-poimîine primeşte Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei să aibă ei primii? La primul concert cînd l-am folosit încă nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatură, aşa mare era graba. Pînă la coadă, nici nu mai ştiu dacă Spitzi l-a primit pe al său înaintea noastră, sau totuşi al nostru a fost primul synth auzit vreodată în România. Nici Spitzi nu mai ştie. Dar nici nu mai contează.”

Tradiția clapelor electronice nu începe însă odată cu Bibi Ionescu. Deși circulau cu dificultate prin mâinile muzicienilor (din cauza accesului limitat), pianul sau orga electronică (precum Fender Rhodes sau Hammond) și-a făcut simțită prezența în muzica românească încă de la începutul anilor ’70, chiar dacă nu erau capabile de a produce aceleași sunete precum sintetizatoarele.

Marius Chivu, unul din autorii dosarului „Muzica electronică în comunism” publicat de Dilema Veche, l-a intervievat în 2014 pe Bibi Ionescu pentru a afla mai multe despre acest bibi-sintetizator.

„Ascultasem albumul Pictures at an Exhibition de la Emerson, Lake & Palmer, după care, nu mai ştiu cum, am făcut rost de o poză a Moog-ului unde se vedeau diverse prescurtări: VCO, adică Voltage Control Oscilator; TCF, adică Tunable Control Frequency; VCA, adică Voltage Control Amplifier şi tot aşa. Cum n-aveam schema tehnică, am mers pe la tot felul de electronişti şi ei ne spuneau: VCO este folosit în înalta frecvenţă, dar în audio ce sens ar avea? Aşa că, nu numai că nu ştiam ce citeam, dar nu aveam nici un fel de documente din care să aflăm aplicaţia acelor termeni în audio. (…) Ne-a ajutat însă Freddy Negrescu, inginerul de sunet de la Electrecord, un om cu auz absolut şi pasionat de electronică, era şi radio-amator, care ne-a spus că ne trebuie un tranzistor cu efect de cîmp. În cele din urmă, am folosit claviatura de la un clavicord românesc marca Doina. După ce am ars vreo trei tranzistori (FET – Field Effect Transistor) (costa 100 de lei bucata), am reuşit să construim un oscilator; dar care nu era liniar, se dezacorda din cauza temperaturii şi care oricum era o ciudăţenie (…) Muzical, suna absolut ciudat, dar tocmai această imperfecţiune ne ajuta teribil… Prima dată am cîntat cu acest oscilator la Casa Studenţilor, în ’73. Cum să vă spun!? Era un rahat, dar oamenii vedeau şi auzeau aşa ceva pentru prima dată.”

Mircea Florian

Mircea Florian (cunoscut şi sub numele de Florian din Transilvania) a început să cânte folk în anii ’70, trecând mai târziu la muzică electronică şi experimentală. A fost liderul trupei Ceata Melopoică, unde a cântat alături de Sorin Chifiriuc, Andrei Oişteanu, Alexandru Beno și Dorin Liviu Zaharia.

În 1975 lansează single-ul Pădure liniştită, La Făgădăul de piatră/ Cu pleoapa de argint, iar ceva mai târziu (în 1986) apare Tainicul vârtej, album care marchează noi experimente sonice în muzica românească. De-a lungul activității sale, Mircea Florian înființează mai multe trupe-concept și e interesat de experimentele artistice avangardiste, precum și de combinarea de diverse stiluri muzicale: de la folk la muzică arhaică românească, africană și asiatică, muzică electronică, rock progresiv, new wave și altele.

Rodion Roșca este un caz izolat și unic din istoria muzicii electronice românești. Povestea lui Rodion datează de la începutul anilor ’70. Încă din anii de liceu, Rodion experimentează posibilitățile generării de sunete noi, neconvenționale și neobișnuite.

Tehnologia de producție era destul de modestă, dar Rodion a fost foarte creativ, mânat de nevoia de experiment. A folosit la început unul și mai apoi mai multe magnetofoane, a înregistrat chitara și, prin supraimprimare sau supramodulare, a obținut un sunet complet schimbat, foarte asemănător cu cel a sintetizatorului. Absolvent al Liceului de Muzică din Cluj, instrumentul clarinet, Rodion este atras de compoziție și experiment, astfel că, între anii 1970 și 1977 înregistrează prin metodele proprii, în apartamentul său, peste 70 de cântece.

Cu toate acestea, muzica lui Rodion (și a grupului fondat de el Rodion G.A., împreună cu Gicu Fărcaș și Adrian Căprar) nu și-a găsit ecou în vremea când a fost făcută, deși era activ ca muzician și susținea concerte destul de des împreună cu trupa sa.

Recunoașterea națională (dar mai ales internațională) a venit după anii 2010, când muzica sa a fost redescoperită de către Ion Dumitrescu (muzician și managerul casei de discuri Future Nuggets). Astfel s-a ajuns ca celebra casă de discuri Strut Records să lanseze în 2013 „The Lost Tapes”, o antologie ce include aproximativ 20 de piese făcute de Rodion în timpul comunismului, folosind o tehnologie rudimentară.

Pentru a afla mai multe despre povestea unică a „îmblânzitorului de sunete”, cum i se spunea lui Rodion, recomand aprofundarea proiectului Imagini din vis (coordonat de regizorul Sorin Luca), ce constă într-un film documentar de lung metraj, dar și o arhivă cu piese nelansate de-ale lui Rodion și fotografii din anii ’70 și ’80.

Un alt caz izolat pentru istoria muzicii electronice românești îl reprezintă Costin Miereanu, compozitor și muzicolog român stabilit în Franța. Între 1967 și 1969, Miereanu a studiat cu Karlheinz Stockhausen, György Ligeti și Ehrhard Karkoschka la Internationale Ferienkurse für neue Musik din Darmstadt. În 1977 a devenit cetățean francez, iar din 1981 devine cel mai tânăr profesor de filosofie, estetică și știința artei de la Sorbona.

Miereanu și-a dezvoltat stilul compozițional prin combinarea tehnicilor lui Satie cu o abstractizare a muzicii tradiționale românești. În 1981, Costin Miereanu devine curatorul prestigioasei companii franceze de music publishing, Éditions Salabert. Multe din lucrările sale complexe includ componente vizuale.

În anii ’80, Costin Miereanu a fondat casa de discuri Poly-Art Records, unde și-a lansat unele din cele mai importante discuri, ce datează din 1984: Pianos-Miroirs, Carrousel, Jardins Oublies și Derives.

Rodion G.A.

Pe lângă muzica imprimată pe discuri, o cantitate semnificativă de muzică electronică a fost făcută în studiourile cinematografice, cu scopul de a ilustra sonor diferite filme de animație și de scurt, mediu sau lung metraj.

Animafilm este un studio românesc de realizare a desenelor animate, care a funcționat între 1964 și 1989 și în cadrul căruia mai mulți producători români și-au adus contribuția cu piese experimentale.

Filmele de animație și science fiction aveau nevoie de palete de sunete „ciudate”, iar pe parcursul funcționării studioului Animafilm, mai mulți români au experimentat aici cu muzica electronică. În scurtă vreme de la înființare, Animafilm a devenit o marcă de încredere pe întreg mapamondul; în vremurile lui bune a produs aproximativ 60 de pelicule pe an și a adus României peste 40% din încasările în dolari realizate din exporturi.

Bineînțeles, studioul nu a fost ocolit de cenzură și de Securitate. O serie de filme valoroase (precum coproducția „Robinson Crusoe” din 1973 a lui Victor Antonescu) au fost interzise spre difuzare (pe motiv că negrii mănâncă albi la ceaun) și nu au fost văzute de către publicul din România decât după 1989.

În ciuda informațiilor disparate și subiective disponibile astăzi, este important să ne cunoaștem precursorii muzicii românești. Nu pentru a ne hrăni sentimentul de mândrie națională sau pentru a ne contura o așa-zisă identitate națională, ci mai degrabă pentru a înțelege că deși poporul român a suferit de un complex de inferioritate culturală de-a lungul timpului, a dat naștere totodată unor scântei de geniu, fără de care parcursul muzicii universale ar fi fost cu siguranță altul.

 

Surse: 

  • Consultanță științifică: Victor Plastic
  • discogs.com
  • Studii: Istoria muzicii spectrale – Octavian Nemescu (Revista Muzica nr. 5 /2015)
  • Muzica electronică în comunism – Dilema Veche (nr. 526; 13-19 martie 2014)
  • Începuturile muzicii culte românești – Doru Popovici și Costin Miereanu (Editura Tineretului, 1967)

*Credite foto principală: libertatea.ro